D-asta nu suportam sa ma spal pe cap cand eram mica

E jocul tau

Parcurg tiptil cu pasi marunti drumul spre inapoi si ma pierd incercand sa inteleg ce inseamna inainte. Adun in gand amintiri ce vin cu intrebari nedeslusite si imagini ravasite printre raze de soare si cladiri masive dintr-un oras prea plin, prea agitat.

In inertia vietii, ma las purtata pe valuri de iluzii si ma imbat cu mirosul sumbru de nou. Ma pierd in lumina palida a unei incaperi enorme si uit sa apas pe tasta de silent. Albastru. Atat recunosc: albastrul senin si literele negre impregnate in inima culorii.

Pe usa masiva din lemn ciocolatiu imi face in ciuda expresia “Va mai asteptam”. Prea tarziu. Acum chiar e prea tarziu sa numeri in gand clipele apuse si stranse in sertarul prafuit de vreme.

In jocul fulgilor impinsi de vantul puternic imi fac loc si eu. Imi trimit gandurile albe sa zburde alaturi de ei, ma prefac fericita si alerg fara directie. Cat de departe ma vei purta in jocul acesta perfect? Am rabdare… poate voi afla.

… sau poate doar parcurg drumul spre inainte incercand sa inteleg ce-a vrut sa insemne inapoi.