Asa se intampla de cele mai multe ori. Te inveti cu narav. Te inveti cu un confort si apoi te trezesti la realitate – aia dura! Nu mai poti profita de confortul tau si trebuie sa infrunti situatiile asa cum sunt ele, singura, fara ajutor.
Asa am patit si eu azi. A trebuit sa infrunt traficul din Bucuresti, dar ala pietonal. Si am realizat ceva - unii pot spune ca sunt nebuna, insa prefer haosul din traficul rutier decat pe cel pietonal.
Deci totul incepe cam asa: Te trezesti pe la 6.30 si deschizi geamul. Mare greseala! In septembrie, dimineata sunt sub 10 grade C. Asculti “vremea” si afli ca pe zi vor fi 25 de grade. Prima dilema: cu ce ma imbrac? Tre’ sa-mi fie suficient de cald dimineata, dar mai tarziu tre’ sa scap de hainele groase. Acum, daca ma puteam folosi de Bubu ma imbracam doar pentru cele 25 de grade, nu si pentru cele 7.
Next: Statia de autobuz, lume multa, imbulzeala mare, bilete scumpe (o socoteala simpla imi arata ca as da in jur de 40 de lei pe saptamana pe bilete – mai bine bag benzina de banii aia). Troleibuzul soseste in statie. Ma urc, de voie de nevoie, sunt impinsa din spate, din lateral, ma izbesc de fundul “mega-gospodinei” din fata mea care merge probabil la piata de la 8 dimineata, zaresc 5 cm de bara portocalie, cu un gest reflex imi smulg mana din buzunar si ma agat de ea, ma tin strans caci stiu ca la plecarea de pe loc voi face o intoarcere brusca in jurul ei si incerc sa respir dar nu pot. Sunt atat de multi oameni in jurul meu incat imi respira tot aerul, dar suport cu vitejie. 4 statii n-o sa mor (dar as putea sa lesin).
Buun, primul hop l-am trecut. Urmeaza tramvaiul. Statia de tramvai, mai plina decat cea de troleibuz, ma baga in sperieti. Si la dracu, va trebui sa merg vreo 10 statii cu asta! Mosi, mosulici, babe, babute… oare unde s-or duce toti asa dimineata? Plus ca mai au si pretentia sa ii lasi sa stea pe scaun ca de nu, scandalul e pe punctul de a incepe si risti sa fii linsat de ceata de pensionari. Deci din nou bara portocalie, piciorele bine infipte in podea (in pozitia echer – cea mai safe, credeti-ma!) si let’s go!
Dupa cele 10 statii iti mai revii, stii ca te apropii de destinatie, insa mai ai de indurat si mersul cu autobuzul. Slalom printre masini, fugi putin dupa el (asa, de inviorare), de data asta ii impingi tu pe cei din fata si urci. Bara, pozitia echer (deja ai experienta), plus ochii in paispe’ dupa controlori. Vezi controlorul, dai drumu la bara, te dezechilibrezi putin, te scotocesti de bilet (atentie! Biletul se composteaza doar la vederea inamicilor) perforezi repede si te linistesti. Peste 2 statii ajungi la destinatie…
Nu stiu daca v-ati dat seama, dar astea sunt doar cateva motive pentru care Bubu imi este atat de draga. Imi vreau confortul inapoi, o vreau atat de mult pe BUBU! La salariu ii fac plinul si o sa indur cu placere haosul din traficul rutier.
luni, 21 septembrie 2009
duminică, 13 septembrie 2009
Sedinta foto
11 septembrie este pentru noi un motiv de sarbatoare. Simona intinereste cu inca un an. De exemplu, acum doua zile a implinit fix “18 ani” si la un asemenea eveniment se cere dezmat total.
Am servit cate o bere pentru a prinde curaj (ma rog, cele care nu mergeau cu masina si-au luat curaj din alcool, eu insa mi-am cautat curajul doar in Pepsi), am discutat putin despre ultimele evenimente importante din vietle noastre si apoi a venit ideea:
Sedinta foto!?!
Si nu asa oricum, oriunde, ci prin casa, prin curte, in hamac, langa hamac, pe balansoar, langa balansoar, pe copaci, in copaci, langa copaci, pe lemne, printre lemne, pe scara (nu vreti sa stiti ce sexy eram eu pe scara aia de lemn :P), pe masina, sub masina, in masina (biata caroserie de Tico…), cu palarie de pirat, de vrajitoare, de marinar sau casca de muncitor (Andreea arata parca iesita din filmul “Alien” cand purta casca). Si… am mai avut o idee. Sau Simona a avut-o: poze pe matura!?. Yap, ati ghicit: pe matura, sub matura, langa matura… Nici nu stiu de cine sa rad mai tare acum :))) Toate trei aratam ingrozitor de… comic?!?!
Intre cele doua sedinte foto a avut loc si inevitabila bataie cu frisca. Cine s-a gandit sa cumpere un tort de ciocolata a fost foarte inspirat. Din fericire era destul de putina frisca pe care o puteam folosi. Cred ca daca era un tort diplomat n-ar mai fi mancat nimeni nimic, l-am fi consumat pe post de munitie :P
Inca o data, La Multi Ani, Simona!!!!!
Am servit cate o bere pentru a prinde curaj (ma rog, cele care nu mergeau cu masina si-au luat curaj din alcool, eu insa mi-am cautat curajul doar in Pepsi), am discutat putin despre ultimele evenimente importante din vietle noastre si apoi a venit ideea:
Sedinta foto!?!
Si nu asa oricum, oriunde, ci prin casa, prin curte, in hamac, langa hamac, pe balansoar, langa balansoar, pe copaci, in copaci, langa copaci, pe lemne, printre lemne, pe scara (nu vreti sa stiti ce sexy eram eu pe scara aia de lemn :P), pe masina, sub masina, in masina (biata caroserie de Tico…), cu palarie de pirat, de vrajitoare, de marinar sau casca de muncitor (Andreea arata parca iesita din filmul “Alien” cand purta casca). Si… am mai avut o idee. Sau Simona a avut-o: poze pe matura!?. Yap, ati ghicit: pe matura, sub matura, langa matura… Nici nu stiu de cine sa rad mai tare acum :))) Toate trei aratam ingrozitor de… comic?!?!
Intre cele doua sedinte foto a avut loc si inevitabila bataie cu frisca. Cine s-a gandit sa cumpere un tort de ciocolata a fost foarte inspirat. Din fericire era destul de putina frisca pe care o puteam folosi. Cred ca daca era un tort diplomat n-ar mai fi mancat nimeni nimic, l-am fi consumat pe post de munitie :P
Inca o data, La Multi Ani, Simona!!!!!
miercuri, 2 septembrie 2009
Furtuna-n paradis
O furtuna aparuta din senin a facut-o sa-si doreasca sa fi refuzat invitatia de a participa la aceasta escapada exotica. Acum e prea tarziu sa mai schimbe ceva. Norii negri de la orizont si vantul ce incepe sa sufle din ce in ce mai puternic ii dau de inteles ca va trebui sa infrunte inevitabilul.
Inca isi aminteste cat de imbietoare i se pareau acele cocktail-uri de ananas reci, servite intr-un bar improvizat intre cativa palmieri umbrosi, acele ape de un albastru pur si acel nisip alb ce i se strecura delicat printre degetele de la picioare facand-o sa se infioare de placere. Si soarele… in primul rand soarele a atras-o. De cand se stie a adorat sa isi lase trupul sa se rasfete sub atingerea sa calda si placuta, iar aici exact asta ar fi gasit. N-a stat prea mult pe ganduri, a impachetat cateva lucruri lipsite de valoare, s-a inarmat cu multa speranta si pofta de viata si a pasit cu ochii inchisi spre paradisul mult visat.
Cand credea ca a gasit in sfarsit locul in care i-ar fi placut sa traiasca, a simtit cum caldura mult-adoratului soare dispare de pe pielea ei, cum nisipul, care pana acum ii aducea placeri de nedescris, incepe sa o loveasca violent peste pielea sensibila si cum apa si cerul incep sa capete nuante plumburii.
Evident, chiar si in acest paradis exista furtuni. Acum realizeaza ca si ea va infrunta una. Si regreta. Regreta ca nu s-a gandit nicio clipa cat de departe este de un adapost. S-a lasat purtata de splendoarea acelor taramuri si s-a indepartat de oameni, de civilizatie. Iar acum vantul este si mai puternic, nisipul loveste si mai dureros, iar intunericul din zare o sperie teribil.
Pentru cateva clipe renunta sa mai lupte. Natura este mult prea puternica pentru o fiinta atat de plapanda si neinsemnata precum ea. A inchis ochii, a deschis larg bratele si a acceptat toate loviturile pe care le primea de la picaturile de ploaie si pietricelele de nisip care-i biciuiau acum corpul in intregime… Macar sunt multumita ca am ajuns aici, ca am vazut si am simtit aceste locuri, isi spunea in timp ce lacrimile ii alunecau pe obraji…
A vrut sa mai deschida ochii pentru ultima oara, sa mai priveasca inca o data locul acela de care se indragostise de cum ajunsese acolo. Isi roteste privirea spre stancile impunatoare din dreapta si ramane inmarmurita. Nu trebuie sa renunte, exista o cale de scapare! Acolo, in stanca aceea, la doar cativa pasi, este o mica pestera ce o poate adaposti pana va trece furtuna…
Fugind spre locul salvator se gandea ca peste putin timp paradisul isi va redobandi frumusetea, ba chiar va fi mult mai albastru, la fel ca ochii ei - mult mai frumosi dupa ce isi va sterge lacrimile…
Inca isi aminteste cat de imbietoare i se pareau acele cocktail-uri de ananas reci, servite intr-un bar improvizat intre cativa palmieri umbrosi, acele ape de un albastru pur si acel nisip alb ce i se strecura delicat printre degetele de la picioare facand-o sa se infioare de placere. Si soarele… in primul rand soarele a atras-o. De cand se stie a adorat sa isi lase trupul sa se rasfete sub atingerea sa calda si placuta, iar aici exact asta ar fi gasit. N-a stat prea mult pe ganduri, a impachetat cateva lucruri lipsite de valoare, s-a inarmat cu multa speranta si pofta de viata si a pasit cu ochii inchisi spre paradisul mult visat.
Cand credea ca a gasit in sfarsit locul in care i-ar fi placut sa traiasca, a simtit cum caldura mult-adoratului soare dispare de pe pielea ei, cum nisipul, care pana acum ii aducea placeri de nedescris, incepe sa o loveasca violent peste pielea sensibila si cum apa si cerul incep sa capete nuante plumburii.
Evident, chiar si in acest paradis exista furtuni. Acum realizeaza ca si ea va infrunta una. Si regreta. Regreta ca nu s-a gandit nicio clipa cat de departe este de un adapost. S-a lasat purtata de splendoarea acelor taramuri si s-a indepartat de oameni, de civilizatie. Iar acum vantul este si mai puternic, nisipul loveste si mai dureros, iar intunericul din zare o sperie teribil.
Pentru cateva clipe renunta sa mai lupte. Natura este mult prea puternica pentru o fiinta atat de plapanda si neinsemnata precum ea. A inchis ochii, a deschis larg bratele si a acceptat toate loviturile pe care le primea de la picaturile de ploaie si pietricelele de nisip care-i biciuiau acum corpul in intregime… Macar sunt multumita ca am ajuns aici, ca am vazut si am simtit aceste locuri, isi spunea in timp ce lacrimile ii alunecau pe obraji…
A vrut sa mai deschida ochii pentru ultima oara, sa mai priveasca inca o data locul acela de care se indragostise de cum ajunsese acolo. Isi roteste privirea spre stancile impunatoare din dreapta si ramane inmarmurita. Nu trebuie sa renunte, exista o cale de scapare! Acolo, in stanca aceea, la doar cativa pasi, este o mica pestera ce o poate adaposti pana va trece furtuna…
Fugind spre locul salvator se gandea ca peste putin timp paradisul isi va redobandi frumusetea, ba chiar va fi mult mai albastru, la fel ca ochii ei - mult mai frumosi dupa ce isi va sterge lacrimile…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)