Pentru ca…

De ce eu, de ce mie, de ce asa… Urasc intrebarea asta si urasc faptul ca nu am intotdeauna pregatit un “pentru ca”. Nu am curajul sa abordez persoanele care detin “pentru ca”-ul meu si ma multumesc mereu sa raspund la marele DE CE prin banalul “poate”.

Asadar, de ce mi se intampla mie? Pentru ca mi-am dorit? Pentru ca am cautat? Pentru ca am indraznit? Pentru ca am incercat? Pentru ca am sperat? Neah, poate doar asa a fost sa fie!

De ce am acceptat minciuni? Pentru ca imi placea ce auzeam? Pentru ca eram mintita frumos? Pentru ca nu auzeam ce spuneai? Pentru ca am avut incredere? Neah, poate doar asa a fost sa fie.

De ce eu? Pentru ca eram in locul nepotrivit, la momentul nepotrivit? Pentru ca paream neajutorata? Pentru ca m-am nascut prea devreme sau prea tarziu? Pentru ca nu mai era altcineva prin preajma? Neah, poate doar asa a fost sa fie.

Deci: De ce eu? Ce ce mie? De ce asa? Simplu: pentru ca poate asa a fost sa fie!

Da. Deci am patinat!

M-am saturat de frig, de iarna si de zapada anul asta cum nu m-am saturat in ultimii 5 ani. Nu credeam sa mai descopar vreun farmec al iernii, caci in fiecare zi nu fac altceva decat sa-mi doresc sa vina cat mai repede primavara. Dar minunea s-a intamplat. Primesc o invitatie din partea ele.ro la patinoar. Gratuit, cu instructor personal… fetele s-au inghesuit sa se inscrie pe lista, eu m-am facut mica intr-un colt gandindu-ma ca nu o sa ma urc in veci pe niste lamele subtiri care aluneca pe gheata.

Deci refuz. In ultimul moment, o colega anunta ca nu mai poate ajunge, asa ca ramane un loc liber ce trebuie ocupat… de mine. Bine, merg dar nu patinez! Categoric nu!

Primirea la eveniment se face cu multa ciocolata Mars si diverse sortimente de ceai. Dragut si frumos. Patinoarul ala ma sperie in continuare… Nu trece mult timp si ma trezesc luata pe sus de doua dintre colegele mele: “Incalta-te acum cu patinele, trebuie sa incerci!”. Degeaba protestez, degeaba ma agit, degeaba. Nu stiu cum si cand dar ma trezesc pe gheata incaltata cu niste chestii de plastic ce au atasate pe talpa lamelele alea cretine de metal. Ma infig precum Kyri (pisica mea) cu ghearele in balustrada de lemn si incep sa urlu sa ma scoata cineva de acolo.

Instructoarea imi citeste crisparea pe fatza si ma abordeaza in cel mai "delicat" mod posibil: “Da drumul gardului si vino spe mine!” Ma intorc speriata: “Eu??” Tzipa din nou: “Hai, spre mine, acum!” Toata lumea se opreste si se uita spre noi. “Trebuie sa ma misc de aici, nu suport sa fiu in centrul atentiei!” Si cam atat mi-a trebuit: mi-am dat seama ca pot patina, mi-am dat seama ca imi si place sa fac asta. 2 ore am patinat incontinuu, am si cazut (foarte gratios) in aplauzele colegilor (cica asa se invata patinajul: cazand), iar restul a fost poveste… in concluzie, e foarte frumos la patinoar :)

P.S. Am un voucher pentru 7 intrari gratuite, patinele gratuit… abia astept sa merg din nou. ;) Pot lua pe oricine cu mine (tot gratuit)… doritori???

Un colt de strada

Viata are prostul obicei de a ne purta pe drumuri intortocheate si de a ne face sa dam valoare unor lucruri care, pana intr-un anumit moment, ni se pareau banale.

De fapt, n-am inteles exact cine da valoare lucrurilor: Viata sau noi? Noi sau persoanele care ne sunt alaturi in anumite momente? Si cand spun momente, ma refer la acele clipe cand esti fericit pana la cel mai mic detaliu, cand orice gest al tau degaja veselie, cand viata parca iti surade in fiecare secunda…

N-am mai trecut de ceva timp pe straduta aceea plina de gropi. Am crezut ca uitasem gardul maroniu cu miros de ulei ars si teava galbena ce tinea loc de suport pentru un pachet de tigari de cele mai multe ori gol.

Am revazut locul…fara sa vreau, emotiile s-au instalat. De fapt, nu cred ca erau emotii, ci mai degraba o nostalgie seaca, parca fara fundament. Locul parea trist, desenat in colori sterse, lipsit de orice semnificatie. Rotile masinii vroiau parca sa vireze brusc la stanga. Ea stia ca acolo trebuie sa se odihneasca pret de cateva minute, in mirosul de ulei ars si la umbra nucului inverzit ce isi intindea crengile mult deasupra gardului ca un acoperis gigantic. Mi-am incordat mainile pe volan si am luptat cu tendinta ei:

- Nu, nu mai oprim aici! Tu nu mai ai nevoie de umbra, nu vezi ca suntem in mijlocul iernii?? Iar eu, eu nu mai am nevoie de acest loc… ii lipsesc unele parti, nu mai e acelasi.

Si n-am mai oprit. De fapt, nu cred ca voi mai opri vreodata, doar am incetinit… am incetinit, am privit si am simtit nostalgia unor clipe trecute, atat!

Tot n-am aflat cine sau ce da semnificatii puternice unor lucruri banale…

Top 10 pe 2010

Planuri, planuri, planuri… cine nu-si doreste un an mai bun, mai prosper si mai frumos decat precedentul? Cu totii, desigur!

Pana acum nu puneam mare pret pe trecerea dintr-un an in altul, insa pentru ca am avut un 2009 ingrozitor, vreau, incerc si sper din tot sufletul ca 2010 sa-mi aduca ALTCEVA. Si, ca sa ma asigur ca lucrurile vor merge ca pe roate acum, pun pe lista 10 dintre cele mai importante “chestii” pe care trebuie sa le urmez cu strictete.

Asadar, in 2010 trebuie:

1. Sa fiu mai atenta. M-am saturat sa-mi spuna toata lumea cat sunt de imprastiata. Zilele astea imi iau o agenda, ma concentrez mai mult si incerc sa nu mai uit lucrurile importante;

2. Sa fiu mai calma si mai nepasatoare. M-am saturat sa ma cert, sa ma enervez… anul asta voi fi calma;

3. Sa invat sa iubesc pe cine merita. Nici acum nu-mi vine sa cred ca oamenii pe care i-am alungat de langa mine sunt cei ce mi-au intins o mana de ajutor exact in clipele cele mai grele;

4. Sa nu mai fiu naiva. Promit sa nu mai am o asa mare incredere in oameni. De acum inainte o sa-mi iubesc mai mult pisica;

5. Sa ma distrez mai mult. Gata cu lenevitul in fata televizorului! Vreau sa ma distrez mai mult, vreau sa simt ca traiesc la intensitate maxima fiecare clipa a vietii.

6. Sa imi fac timp pentru citit. Am multe carti ce asteapta cuminti in biblioteca sa fie citite. Anul asta trebuie sa-mi fac timp pentru ele;

7. Sa stau o saptamana intreaga la mare. Da, in 2009 n-am vazut marea. Anul asta vreau sa-mi petrec o saptamana intreaga tolanita pe nisip, la soare langa multe cutii cu bere;

8. Mai vreau cateva zile la Golomos. Ca tot veni vorba de vacanta, cel putin un week-end trebuie sa mi-l petrec la cabana dintre munti, acolo unde nu exista curent electric si nici semnal la telefon... relaxare totala!

9. Sa ma fac bruneta. Dap, poate o sa regret, poate nu, nu stiu, cert e ca mi s-a pus pata: anul asta schimbare radicala de look;

10. Sa uit definitiv anul 2009. De fapt, asta cred ca este cea mai importanta “chestie”. Nu-i asa ca dupa 2008 a venit direct 2010? Anul 2009 va fi inlaturat definitiv din mintea mea, dar si din calendar.

Simona, Andreea??? Fetelor, voi ce planuri aveti pe noul an? Astept cate un Top 10 si din partea voastra.

Mos Craciun nu e acasa

N-am scris nimic pana acum despre sarbatoarea ce tocmai a trecut pe langa noi pentru ca m-am umplut pana la saturatie de beteala, beculete, colinde, cumparaturi, mancare si dulciuri, dar mai ales de persoane vesele si fericite, care au uitat cu totul de marile probleme ale vietii pentru a se bucura din plin de Craciun.

N-am nimic cu aceasta zi, insa adevaratele traditii s-au pierdut pe drum, iar acum totul a devenit un soi de destrabalare in masa, o agitatie fara rost, un peisaj mult prea colorat, o nebunie dusa la extrem.

Dar acum vroiam sa vorbesc despre personajul principal al acestei euforii de moment, despre celebrul si batranul Mos Craciun (nu stiu de ce-l mai fac batran, caci am vazut cateva filme in care “mosul” arata ca scos din revistele de moda, asudat, bronzat si plinde muschi… eh). Dar sa nu pierdem esenta. El, mosul ala batran cu barba alba si burta proeminenta, MINTE. Zau ca minte! Mie mi-a promis ceva si nu s-a tinut de cuvant. Am trecut peste asta, nu e primul. Dar mai are cateva defecte. Nu face minuni. Nu stiu cine, el sau spiritul Craciunului ar trebui sa faca minuni, asa imi spunea mie bunica. Neadevarat! Minunea pe care o asteptam eu nu s-a petrecut.

Iar acum, dupa ce viscolul a trecut, dupa ce seara-minune e deja istorie, mosul asta nu s-a intors inca acasa. Ma gandesc ca el a plecat cu sania pregatita de iarna prin lume, iar acum l-a surprins caldura pe drum si sania nu mai are pe ce aluneca. Sau poate s-a oprit la vreun “birt” sa bea o dusca alaturi de sosiile lui mai tinere si mai musculoase, sa le mai explice cum sta treaba cu intratul pe horn. Ori… poate si-a gasit o consoarta, o craciunita tanara cu fusta rosie si scurta de o palma care sta cu el doar pentru bani. Pentru alte necesitati ala tinerei consoarte exista Rudolf.

Deci daca il vedeti pe mosul ala burtos, va rog eu mult sa-l trimiteti acasa. Vreau sa ma asigur ca va fi bine incuiat in camera lui calduroasa si nu va mai parasi domiciliul pana la anul, vreau sa ma asigur ca nu ma voi mai impiedica de el la orice colt de strada, ca nu-mi va mai strica noptile cu peliculele sale siropoase si ca nu ma va mai face sa-mi doresc minuni care n-or sa se intample niciodata.