Nu sunt o experta intr-ale criticii sau intr-ale concertelor. Recunosc, n-am fost pana acum la niciun concert, nu sunt o fana inraita a niciunui artist, adica nu intr-atat de inraita incat sa dau cateva milioane de lei pe un bilet pentru a asculta cateva zeci de minute de muzica.
Si pentru ca am aflat de concertul Sandrei, cel de ieri seara, am hotarat sa agit putin apele, sa fac o mica scena, sa ma plang la cine trebuie, poate – poate fac si eu rost de o invitatie… moca. Si am reusit! Vineri seara aveam doua invitatii pe birou, doua bilete la primul concert din viata mea, la Sandra!
Pe Sandra o ascult de cand ma stiu. Melodiile ei n-au lipsit niciodata din playlist-urile mele, fie ele pe casete audio, CD-uri, mp-3 sau direct in Winamp. Incantarea era cu atat mai mare cu cat nu am crezut niciodata ca voi ajunge atat de aproape de o vedeta de rangul ei, desi vremea in care ea atingea culmile succesului s-a stins de foarte mult timp.
Inarmata cu multa nerabdare, mi-am facut greu loc printre negriciosii de la intrare care iti vindeau bilete cu forta, am pasit entuziasmata in holul Salii Palatului, am dat 5 lei pe o sticla de Nestea de 0,5 l (evident, doar suntem in Romania), am primit un trandafir rosu de la o domnisoara draguta, am urcat sute de trepte in cautarea locului pe care-l detineam si am asteptat cuminte inceperea concertului.
In deschidere, Francesco Napoli, un italian energic si agitat a intretinut admosfera prin cateva cantece reusite, dar mai ales prin deschiderea fata de public si fata de “femeile din Romania”. Dupa ce a coborat de pe scena, a sarutat o parte din “tinerele talente” din public, a preluat initiativa si a invitat apoi pe scena cele mai blonde fete din sala pe care le-a pus sa cante o data cu el. Concertul a luat brusc o intorsatura de circ, blondele noastre tremurau ca varga in lumina reflectoarelor si chiar au incercat sa cante cateva versuri in microfon, insa nu au reusit decat sa provoace hohote de ras isteric din partea miilor de spectatori din sala.
Cand aveam impresia ca Francesco nu mai vrea sa iasa de pe scena, cand concertul (sau circul) lui se lugea deja de peste 1 ora si jumatate, cand incepusem sa ma plictisesc, reuseste sa iasa din sala impins mai mult sau ma putin de public si toata lumea incepe sa aplaude in asteptarea Sandrei. Si spectatorii aplaudau, aplaudau… dar Sandra intarzia sa apara. In sfarsit si-a facut aparitia exact in momentul inceperii fluieraturilor si huiduielilor.
Prima melodie abordata, evident, Maria Magdalena! Publicul a inceput sa cante o data cu ea, cateva secunde n-am mai auzit melodia pentru ca incercam sa o privesc in detaliu si pentru ca eram socata de schimbarea ei. Din pacate, semnele batranetii lasa urme adanci pe fiecare dintre noi, vedete sau oameni normali, iar Sandra nu a ramas acum decat o umbra a ceea ce a fost in trecut. Imbatranita din toate punctele de vedere, imbracata cel putin ciudat pentru varsta pe care o are acum, a incercat sa se ridice la inaltimea asteptarilor publicului, insa acest lucru nu i-a reusit aproape deloc.
Dupa alte doua, trei melodii devenise evident faptul ca nu canta live, iar peste 40 de minute deja se pregatea sa se retraga.
Un concert nu prea reusit, o artista care clar nu mai poate fi ce a fost, aplauze, multumiri din partea ei, dezamagire din partea publicului… o seara placuta pentru mine, ca deh, primul concert la care am asistat, deci trebuie sa raman cu o amintire cat de cat placuta. Important este ca nu mi-am schimbat parerea despre Sandra, ii apreciez in continuare vocea si muzica, indiferent de anii ce au trecut peste chipul ei. Nu vreau sa o critic, nu vreau sa ma aflu printre cei ce ii cer sa se retraga, eu inca o indragesc si inca ascult cu placere muzica ei.
Cu bune si cu rele, Sandra – Everlasting love:
sâmbătă, 7 noiembrie 2009
marți, 20 octombrie 2009
Stiam eu ca nu m-ai uitat!
Disparusei. Pur si simplu disparusei. Departe, foarte departe de orizontul meu. Chiar am crezut ca m-ai uitat definitv, ca ai uitat cat de important esti pentru mine. Credeam ca n-o sa ne mai vedem decat peste cateva luni…
Iar de cand ai disparut eu am intrat intr-o stare de amorteala teribila. Nimeni nu ma credea cand le spuneam ca este din cauza ta. Dar tu stii asta. Tu stii pentru ca ai fost mereu langa mine dinineata, m-ai trezit de atatea ori din somn cu mangaieri fierbinti si soapte doar de noi auzite. Acum imi pare rau ca te goneam cu atata brutalitate, regret ca nu te-am pretuit atunci cand ma copleseai cu atentia ta, dar e deja tarziu.
Tu ti-ai pierdut din forta, eu mi-am pierdut din voiosie. Insa astazi am zambit din nou. Dupa atata timp, am zambit din nou. Nu m-ai uitat! Stiam eu ca nu m-ai uitat!
Ultimele zile au lasat urme adanci pe geamul ce ne desparte, urme de lacrimi izvorate din ochii norilor intunecati. Probabil si ei sufereau ca si mine, tot dupa tine. Probabil ca vroiau sa simta si ei respiratia ta calda pe pleoape. Dar n-ai venit. Iar ei au plans. Eu doar am amortit.
Si urmele acelea, urmele lacrimilor au disparut ca prin farmec in clipa cand privirile noastre s-au intalnit. Ranile de pe geam si cele din sufletul meu s-ai vindecat intr-o secunda. Exact in secunda in care am realizat ca nu m-ai uitat.
Iti multumesc ca ai fost din nou langa mine si ca m-ai dezmierdat cu razele tale calde. Promit sa te astept in fiecare zi cu aceeasi nerabdare si mai promit sa nu mai amortesc. Vreau sa fiu mereu pregatita pentru urmatoarea noastra intalnire.
“Can we ask the sun to shine forever?”
Iar de cand ai disparut eu am intrat intr-o stare de amorteala teribila. Nimeni nu ma credea cand le spuneam ca este din cauza ta. Dar tu stii asta. Tu stii pentru ca ai fost mereu langa mine dinineata, m-ai trezit de atatea ori din somn cu mangaieri fierbinti si soapte doar de noi auzite. Acum imi pare rau ca te goneam cu atata brutalitate, regret ca nu te-am pretuit atunci cand ma copleseai cu atentia ta, dar e deja tarziu.
Tu ti-ai pierdut din forta, eu mi-am pierdut din voiosie. Insa astazi am zambit din nou. Dupa atata timp, am zambit din nou. Nu m-ai uitat! Stiam eu ca nu m-ai uitat!
Ultimele zile au lasat urme adanci pe geamul ce ne desparte, urme de lacrimi izvorate din ochii norilor intunecati. Probabil si ei sufereau ca si mine, tot dupa tine. Probabil ca vroiau sa simta si ei respiratia ta calda pe pleoape. Dar n-ai venit. Iar ei au plans. Eu doar am amortit.
Si urmele acelea, urmele lacrimilor au disparut ca prin farmec in clipa cand privirile noastre s-au intalnit. Ranile de pe geam si cele din sufletul meu s-ai vindecat intr-o secunda. Exact in secunda in care am realizat ca nu m-ai uitat.
Iti multumesc ca ai fost din nou langa mine si ca m-ai dezmierdat cu razele tale calde. Promit sa te astept in fiecare zi cu aceeasi nerabdare si mai promit sa nu mai amortesc. Vreau sa fiu mereu pregatita pentru urmatoarea noastra intalnire.
“Can we ask the sun to shine forever?”
marți, 13 octombrie 2009
Am un virus!
Da, deci am un virus in calculator! Si ma enerveaza.
Stii tu ce e ala un virus? O chestie sacaietoare, mica, foarte mica, (mai mica decat o furnica :P) ce apare in sistemul tau si e gata sa ti-l dea peste cap. Asadar, oricati antivirusi ai instalat de-a lungul anilor in sistem, chestia asta mica vine si distruge tot.
E ciudat, zau! Un virus invizibil sa nenoroceasca un hard de cea mai buna calitate, protejat de un firewall impenetrabil (de fapt, nu e chiar impenetrabil, dar asa se credea a fi).
Deci micul virus vine prin fir. Ala de net. El e cam zapacit de felul lui, nu cauta un calculator anume, ci vine asa, “la nimereala” si hop! Nimereste in PC-ul tau cand nici nu te astepti.
Dupa cateva zile de tatonare a terenului, se instaleaza confortabil in windows si asteapta momentul oportum pentru inceperea actiunii de distrugere. De fapt, asteapta mai intai sa vada ce documente le consideri tu mai importante si mai vitale, pentru a incepe cu acelea, ca sa fie sigur ca te umple de nervi (= varianta umana a virusilor din IT).
Isi intinde tentaculele invizibile prin fiecare coltisor al hardului, se inmulteste singur (app: oare cum se inmultesc virusii astia? Fac sex si ei? Hmm… vom cerceta!) si nu se da batut pana nu castiga lupta cu intregul sistem.
Acum tu, persoana inteligenta, cauti solutii. Si le gasesti: ori schimbi antivirusul, ii dai o scanare “deep” si ii bagi in carantina pe nesuferitii virusi - varianta proasta ca tot iti raman in calculator si tot te vor mai stresa la un moment dat, sau instalezi un alt windows – varianta recomandata, caci asa stii cu siguranta ca i-ai nimicit.
Inca ma mai gandesc ce varianta sa adopt pentru a scapa de virusul meu. Imi recomanda cineva ceva? Poate un antivirus “performant” (macar cu 1% mai performant decat virusul)… nu de alta dar in scurt timp imi va distruge toate programele...
Stii tu ce e ala un virus? O chestie sacaietoare, mica, foarte mica, (mai mica decat o furnica :P) ce apare in sistemul tau si e gata sa ti-l dea peste cap. Asadar, oricati antivirusi ai instalat de-a lungul anilor in sistem, chestia asta mica vine si distruge tot.
E ciudat, zau! Un virus invizibil sa nenoroceasca un hard de cea mai buna calitate, protejat de un firewall impenetrabil (de fapt, nu e chiar impenetrabil, dar asa se credea a fi).
Deci micul virus vine prin fir. Ala de net. El e cam zapacit de felul lui, nu cauta un calculator anume, ci vine asa, “la nimereala” si hop! Nimereste in PC-ul tau cand nici nu te astepti.
Dupa cateva zile de tatonare a terenului, se instaleaza confortabil in windows si asteapta momentul oportum pentru inceperea actiunii de distrugere. De fapt, asteapta mai intai sa vada ce documente le consideri tu mai importante si mai vitale, pentru a incepe cu acelea, ca sa fie sigur ca te umple de nervi (= varianta umana a virusilor din IT).
Isi intinde tentaculele invizibile prin fiecare coltisor al hardului, se inmulteste singur (app: oare cum se inmultesc virusii astia? Fac sex si ei? Hmm… vom cerceta!) si nu se da batut pana nu castiga lupta cu intregul sistem.
Acum tu, persoana inteligenta, cauti solutii. Si le gasesti: ori schimbi antivirusul, ii dai o scanare “deep” si ii bagi in carantina pe nesuferitii virusi - varianta proasta ca tot iti raman in calculator si tot te vor mai stresa la un moment dat, sau instalezi un alt windows – varianta recomandata, caci asa stii cu siguranta ca i-ai nimicit.
Inca ma mai gandesc ce varianta sa adopt pentru a scapa de virusul meu. Imi recomanda cineva ceva? Poate un antivirus “performant” (macar cu 1% mai performant decat virusul)… nu de alta dar in scurt timp imi va distruge toate programele...
joi, 1 octombrie 2009
In vis…
Pierduta pe malurile raului imaginar. Pierduta prin verdele deja ruginiu. Salcia uita sa mai planga cateva minute si adoarme molcoma in adierea vantului rece de toamna.
Nimeni nu scapa de anotimpuri, de soarta sau destin. Si eu si ea si voi, cu totii ne pierdem in abisul unui destin pe care incercam sa-l ghicim, dar uitam ca el este incert. Nu exista, el se construieste! Noi il construim!
Si visez… continui sa visez albastrul apei, verdele frunzelor, maroul pamantului, griul cerului… doi pasi ce nu ating firele de iarba ci pasesc moale deasupra covorului colorat de dedesubt. Uit de viitor. El nu exista in vis. In vis simt ca traiesc cu adevarat. Acolo peisajul e construit de mine, viitorul e construit de mine. Si e exact asa cum il vreau eu.
Rece, inghetata aproape, simt durerea frigului si inceputul iernii. Nu poti fii indiferenta la picaturile de apa de pe firele mici de iarba ce n-au apucat sa ajunga la maturitate.
Inca doi pasi, plutesc in continuare, abisul ramane, frigul ma cuprinde, culorile sunt din ce in ce mai sterse, orizontul din ce in ce mai aproape. Am amortit…
Nimeni nu scapa de anotimpuri, de soarta sau destin. Si eu si ea si voi, cu totii ne pierdem in abisul unui destin pe care incercam sa-l ghicim, dar uitam ca el este incert. Nu exista, el se construieste! Noi il construim!
Si visez… continui sa visez albastrul apei, verdele frunzelor, maroul pamantului, griul cerului… doi pasi ce nu ating firele de iarba ci pasesc moale deasupra covorului colorat de dedesubt. Uit de viitor. El nu exista in vis. In vis simt ca traiesc cu adevarat. Acolo peisajul e construit de mine, viitorul e construit de mine. Si e exact asa cum il vreau eu.
Rece, inghetata aproape, simt durerea frigului si inceputul iernii. Nu poti fii indiferenta la picaturile de apa de pe firele mici de iarba ce n-au apucat sa ajunga la maturitate.
Inca doi pasi, plutesc in continuare, abisul ramane, frigul ma cuprinde, culorile sunt din ce in ce mai sterse, orizontul din ce in ce mai aproape. Am amortit…
luni, 21 septembrie 2009
Trafic pietonal infernal
Asa se intampla de cele mai multe ori. Te inveti cu narav. Te inveti cu un confort si apoi te trezesti la realitate – aia dura! Nu mai poti profita de confortul tau si trebuie sa infrunti situatiile asa cum sunt ele, singura, fara ajutor.
Asa am patit si eu azi. A trebuit sa infrunt traficul din Bucuresti, dar ala pietonal. Si am realizat ceva - unii pot spune ca sunt nebuna, insa prefer haosul din traficul rutier decat pe cel pietonal.
Deci totul incepe cam asa: Te trezesti pe la 6.30 si deschizi geamul. Mare greseala! In septembrie, dimineata sunt sub 10 grade C. Asculti “vremea” si afli ca pe zi vor fi 25 de grade. Prima dilema: cu ce ma imbrac? Tre’ sa-mi fie suficient de cald dimineata, dar mai tarziu tre’ sa scap de hainele groase. Acum, daca ma puteam folosi de Bubu ma imbracam doar pentru cele 25 de grade, nu si pentru cele 7.
Next: Statia de autobuz, lume multa, imbulzeala mare, bilete scumpe (o socoteala simpla imi arata ca as da in jur de 40 de lei pe saptamana pe bilete – mai bine bag benzina de banii aia). Troleibuzul soseste in statie. Ma urc, de voie de nevoie, sunt impinsa din spate, din lateral, ma izbesc de fundul “mega-gospodinei” din fata mea care merge probabil la piata de la 8 dimineata, zaresc 5 cm de bara portocalie, cu un gest reflex imi smulg mana din buzunar si ma agat de ea, ma tin strans caci stiu ca la plecarea de pe loc voi face o intoarcere brusca in jurul ei si incerc sa respir dar nu pot. Sunt atat de multi oameni in jurul meu incat imi respira tot aerul, dar suport cu vitejie. 4 statii n-o sa mor (dar as putea sa lesin).
Buun, primul hop l-am trecut. Urmeaza tramvaiul. Statia de tramvai, mai plina decat cea de troleibuz, ma baga in sperieti. Si la dracu, va trebui sa merg vreo 10 statii cu asta! Mosi, mosulici, babe, babute… oare unde s-or duce toti asa dimineata? Plus ca mai au si pretentia sa ii lasi sa stea pe scaun ca de nu, scandalul e pe punctul de a incepe si risti sa fii linsat de ceata de pensionari. Deci din nou bara portocalie, piciorele bine infipte in podea (in pozitia echer – cea mai safe, credeti-ma!) si let’s go!
Dupa cele 10 statii iti mai revii, stii ca te apropii de destinatie, insa mai ai de indurat si mersul cu autobuzul. Slalom printre masini, fugi putin dupa el (asa, de inviorare), de data asta ii impingi tu pe cei din fata si urci. Bara, pozitia echer (deja ai experienta), plus ochii in paispe’ dupa controlori. Vezi controlorul, dai drumu la bara, te dezechilibrezi putin, te scotocesti de bilet (atentie! Biletul se composteaza doar la vederea inamicilor) perforezi repede si te linistesti. Peste 2 statii ajungi la destinatie…
Nu stiu daca v-ati dat seama, dar astea sunt doar cateva motive pentru care Bubu imi este atat de draga. Imi vreau confortul inapoi, o vreau atat de mult pe BUBU! La salariu ii fac plinul si o sa indur cu placere haosul din traficul rutier.
Asa am patit si eu azi. A trebuit sa infrunt traficul din Bucuresti, dar ala pietonal. Si am realizat ceva - unii pot spune ca sunt nebuna, insa prefer haosul din traficul rutier decat pe cel pietonal.
Deci totul incepe cam asa: Te trezesti pe la 6.30 si deschizi geamul. Mare greseala! In septembrie, dimineata sunt sub 10 grade C. Asculti “vremea” si afli ca pe zi vor fi 25 de grade. Prima dilema: cu ce ma imbrac? Tre’ sa-mi fie suficient de cald dimineata, dar mai tarziu tre’ sa scap de hainele groase. Acum, daca ma puteam folosi de Bubu ma imbracam doar pentru cele 25 de grade, nu si pentru cele 7.
Next: Statia de autobuz, lume multa, imbulzeala mare, bilete scumpe (o socoteala simpla imi arata ca as da in jur de 40 de lei pe saptamana pe bilete – mai bine bag benzina de banii aia). Troleibuzul soseste in statie. Ma urc, de voie de nevoie, sunt impinsa din spate, din lateral, ma izbesc de fundul “mega-gospodinei” din fata mea care merge probabil la piata de la 8 dimineata, zaresc 5 cm de bara portocalie, cu un gest reflex imi smulg mana din buzunar si ma agat de ea, ma tin strans caci stiu ca la plecarea de pe loc voi face o intoarcere brusca in jurul ei si incerc sa respir dar nu pot. Sunt atat de multi oameni in jurul meu incat imi respira tot aerul, dar suport cu vitejie. 4 statii n-o sa mor (dar as putea sa lesin).
Buun, primul hop l-am trecut. Urmeaza tramvaiul. Statia de tramvai, mai plina decat cea de troleibuz, ma baga in sperieti. Si la dracu, va trebui sa merg vreo 10 statii cu asta! Mosi, mosulici, babe, babute… oare unde s-or duce toti asa dimineata? Plus ca mai au si pretentia sa ii lasi sa stea pe scaun ca de nu, scandalul e pe punctul de a incepe si risti sa fii linsat de ceata de pensionari. Deci din nou bara portocalie, piciorele bine infipte in podea (in pozitia echer – cea mai safe, credeti-ma!) si let’s go!
Dupa cele 10 statii iti mai revii, stii ca te apropii de destinatie, insa mai ai de indurat si mersul cu autobuzul. Slalom printre masini, fugi putin dupa el (asa, de inviorare), de data asta ii impingi tu pe cei din fata si urci. Bara, pozitia echer (deja ai experienta), plus ochii in paispe’ dupa controlori. Vezi controlorul, dai drumu la bara, te dezechilibrezi putin, te scotocesti de bilet (atentie! Biletul se composteaza doar la vederea inamicilor) perforezi repede si te linistesti. Peste 2 statii ajungi la destinatie…
Nu stiu daca v-ati dat seama, dar astea sunt doar cateva motive pentru care Bubu imi este atat de draga. Imi vreau confortul inapoi, o vreau atat de mult pe BUBU! La salariu ii fac plinul si o sa indur cu placere haosul din traficul rutier.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
