O furtuna aparuta din senin a facut-o sa-si doreasca sa fi refuzat invitatia de a participa la aceasta escapada exotica. Acum e prea tarziu sa mai schimbe ceva. Norii negri de la orizont si vantul ce incepe sa sufle din ce in ce mai puternic ii dau de inteles ca va trebui sa infrunte inevitabilul.
Inca isi aminteste cat de imbietoare i se pareau acele cocktail-uri de ananas reci, servite intr-un bar improvizat intre cativa palmieri umbrosi, acele ape de un albastru pur si acel nisip alb ce i se strecura delicat printre degetele de la picioare facand-o sa se infioare de placere. Si soarele… in primul rand soarele a atras-o. De cand se stie a adorat sa isi lase trupul sa se rasfete sub atingerea sa calda si placuta, iar aici exact asta ar fi gasit. N-a stat prea mult pe ganduri, a impachetat cateva lucruri lipsite de valoare, s-a inarmat cu multa speranta si pofta de viata si a pasit cu ochii inchisi spre paradisul mult visat.
Cand credea ca a gasit in sfarsit locul in care i-ar fi placut sa traiasca, a simtit cum caldura mult-adoratului soare dispare de pe pielea ei, cum nisipul, care pana acum ii aducea placeri de nedescris, incepe sa o loveasca violent peste pielea sensibila si cum apa si cerul incep sa capete nuante plumburii.
Evident, chiar si in acest paradis exista furtuni. Acum realizeaza ca si ea va infrunta una. Si regreta. Regreta ca nu s-a gandit nicio clipa cat de departe este de un adapost. S-a lasat purtata de splendoarea acelor taramuri si s-a indepartat de oameni, de civilizatie. Iar acum vantul este si mai puternic, nisipul loveste si mai dureros, iar intunericul din zare o sperie teribil.
Pentru cateva clipe renunta sa mai lupte. Natura este mult prea puternica pentru o fiinta atat de plapanda si neinsemnata precum ea. A inchis ochii, a deschis larg bratele si a acceptat toate loviturile pe care le primea de la picaturile de ploaie si pietricelele de nisip care-i biciuiau acum corpul in intregime… Macar sunt multumita ca am ajuns aici, ca am vazut si am simtit aceste locuri, isi spunea in timp ce lacrimile ii alunecau pe obraji…
A vrut sa mai deschida ochii pentru ultima oara, sa mai priveasca inca o data locul acela de care se indragostise de cum ajunsese acolo. Isi roteste privirea spre stancile impunatoare din dreapta si ramane inmarmurita. Nu trebuie sa renunte, exista o cale de scapare! Acolo, in stanca aceea, la doar cativa pasi, este o mica pestera ce o poate adaposti pana va trece furtuna…
Fugind spre locul salvator se gandea ca peste putin timp paradisul isi va redobandi frumusetea, ba chiar va fi mult mai albastru, la fel ca ochii ei - mult mai frumosi dupa ce isi va sterge lacrimile…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu