Pierduta pe malurile raului imaginar. Pierduta prin verdele deja ruginiu. Salcia uita sa mai planga cateva minute si adoarme molcoma in adierea vantului rece de toamna.
Nimeni nu scapa de anotimpuri, de soarta sau destin. Si eu si ea si voi, cu totii ne pierdem in abisul unui destin pe care incercam sa-l ghicim, dar uitam ca el este incert. Nu exista, el se construieste! Noi il construim!
Si visez… continui sa visez albastrul apei, verdele frunzelor, maroul pamantului, griul cerului… doi pasi ce nu ating firele de iarba ci pasesc moale deasupra covorului colorat de dedesubt. Uit de viitor. El nu exista in vis. In vis simt ca traiesc cu adevarat. Acolo peisajul e construit de mine, viitorul e construit de mine. Si e exact asa cum il vreau eu.
Rece, inghetata aproape, simt durerea frigului si inceputul iernii. Nu poti fii indiferenta la picaturile de apa de pe firele mici de iarba ce n-au apucat sa ajunga la maturitate.
Inca doi pasi, plutesc in continuare, abisul ramane, frigul ma cuprinde, culorile sunt din ce in ce mai sterse, orizontul din ce in ce mai aproape. Am amortit…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu