Nu stiu altii cum sunt, dar eu cica m-am nascut in ziua de Inviere, intr-o dimineata ploioasa de sfarsit de Mai. Se mai spune ca pe la ora 10.00, atunci cand luam eu primele guri de aer, a iesit si soarele, iar cerul s-a inseninat brusc.
Eh, asta imi povestea mama acum cativa ani si imi mai spunea si ca toata lumea din spital o felicita ca a nascut o fetita “frumoasa, cu gropita in barba, care va fi, cu siguranta, foarte norocoasa”. Ce ma mai bucuram cand o auzeam spunandu-mi toate lucrurile astea... Atunci o credeam, caci detineam naivitatea unui copil de12-13 ani. Acum, la cei aproape 26 nu mai cred o iota. Bine, stiu ca am o gropita in barba (de care nu sunt mandra deloc), insa partea aia cu norocul e doar un bullshit gogonat. Plus ca nici frumoasa nu ma cred...
Timp de 26 de ani am tot sperat ca va ajunge si la mine (norocul, ofc). Imi ziceam ca “asta nu a fost un an bun”, dar urmatorul cu siguranta va fi “my lucky one”. Si asa mai trecea inca unul si inca unul si inca unul si tot asa… pana am ajuns sa nu mai cred ca se va indrepta nimic. Pur si simplu sunt o persoana ghinionista. Ghinionista pe toate planurile si in toate modurile. Ghinionista in tot ce doresc, in tot ce intreprind, in tot ce imi propun, in tot ce vreau, in tot ce sper.
Am incercat sa-mi fac morocul cu mana mea. E o vorba parca, una care spune ca “norocul si-l face omul cu mana lui”. Si am incercat si varianta asta, zau! Am zis sa nu mai las lucrurile sa vina de la sine, ci sa incerc sa-mi schimb singura destinul. Intrezarisem eu un licar de lumina ce promitea sa-mi coloreze viata si sa-mi arate ce inseamna cu adevarat fericirea. Am dat totul la o parte si am urmat scanteia, care insa s-a stins brusc, lasandu-ma intr-un intuneric total, fara sprijinul pe care il indepartasem, fara instructiuni de resuscitare a unui creier bulversat si fara indicii care sa-mi arate drumul spre inapoi.
Dupa ce m-am obisnuit cat de cat cu intunericul acela ciudat, am incercat sa evit sa mai cred in luminite promitatoare si sa urmez calea mai simpla spre fericire, sa o caut in lucruri mai marunte. Asa m-am trezit plina de speranta in fata obtinerii unui lucru pe care mi-l doream cu ardoare inca de acum 5 ani. Cand totul parea ca se aranjeaza, mi s-a spus direct, fara ocolisuri: “Bai fato, baga-ti mintile in cap! N-ai sa obtii ceea ce vrei, nu vezi ca nu se poate? Viata e cam grea acum, nu ne permitem ce-ti doresti tu!”. Din nou, acelasi intuneric.
Apoi, purtata de valul opac, am ajuns in fata unor oameni pe care-i torturez cu indiferenta si nepasarea mea, oameni pe care ar trebui sa-i respect si sa-i ador, dar pe care nu fac altceva decat sa-i chinui. Stiu ca la un moment dat se vor satura si ma vor lasa si ei in acelasi intuneric terifiant. Stiu ca asa va fi pentru ca eu, “eu sunt o persoana ghinionista” (sau, mai bine zis, eu sunt o persoana SI MAI ghinionista)… ghimionista pe toate planurile.
