Viata fara sentimente

Astazi am avut o revelatie. Bine, cred ca ma mai gandisem eu la aspectul asta, insa astazi i-am dat importanta ce i se cuvine. Cum ar fi viata fara sentimente? Ei bine, ar fi... PERFECTA! Da, da! Am stat, am analizat, am facut brainstorming cu colega mea si am ajuns la marea concluzie: viata ar fi perfecta fara sentimete!

Sa ne imaginam ca nu mai exista dorul. Sa nu ne mai fie dor. Minunat: nu-mi mai e dor de nimeni si de nimic! Stiti ca exista sentimente de dor care provoaca dureri. Dureri psihice si fizice. Nu mai vreau sa existe dorul care doare. Asadar, sa eradicam dorul.

Iubirea... cred ca ar fi trebuit sa incep cu ea. Sentimentul de iubire este cel mai frumos dar si cel mai dureros dintre sentimente. “Iubirea este doar un vis fara de rost” - spunea Mihail Lermontov si tind sa ii dau dreptate intrutotul. Sau, mai pe intelesul tuturor, sa o citez pe prietena mea, o experta intr-ale zicalelor: "Iubirea e un kkt" - am incheiat citatul”. Da, da! Nu te contrazic aici pentru ca nu am cum. Daca dorul doare, iubirea are tendinta sa sfasie, sa omoare oamenii si sa distruga minti. Asadar, sa eradicam si iubirea.

Dragostea. Eh, nu departe de iubire, dar ceva mai bland, este sentimentul de dragoste. N-as suferi nici daca ar disparea si el. “Dragostea poate fi minunata, dar de asemenea poate fi foarte destructiva. Ea poate face oamenii sa minta, sa insele sau chiar sa omoare” - Dave Barry. Ce-mi place cand descopar oameni care gandesc la fel ca mine... Deci ce nevoie avem de dragoste cand ea ne poate face sa mintim, sa inselam sau sa ne omoram? Cred ca toata lumea este de acord: sa eradicam si dragostea.

La polul opus dragostei, este ura. Ura, un sentiment cel putin ciudat, caci nu stiu daca din el a izvorat dragostea sau din dragoste a izvorat ura. Situate la poluri opuse, aceste doua sentimente pot avea aceleasi efecte asupra unei biete fiinte umane ce se lasa coplesita de una dintre ele. Nu mai dau citate celebre, acum vreau s-o citez din nou pe prietena mea: “il urasc si il urasc atat si atat si atat si atat si atat si atat si atat si atat si atat si atat de mult”. Asadar, sa eradicam dragostea, iubirea si dorul!!!

Mai sunt cateva exemple de sentimente fara de care as putea trai bine-mersi, chiar mai bine decat acum, insa cele de mai sus sunt primordiale.

Stiu ca doar ma amagesc singura... viata s-ar transforma in ceva mult prea frumos daca n-ar mai fi sentimentele, insa perfectiune nu exista. Asadar, sa ne multumim cu suferinta, drama, ura, iubirea si alte stari (minunate) pe care am fost inzestrati sa le traim. Bine ca ne ramane imaginatia. Eu inca imi mai imaginez cum ar fi viata fara sentimente...

Daca v-a placut ce ati citit pana acum, va invit sa va delectati si cu o alta viziune asupra acestui subiect.

Amintiri...

Un vant cald de inceput de vara adia printre frunzele proaspete ale nucului batran din curte de la bunica. Mama imi intinsese acolo o patura colorata si imi spusese sa astept cuminte surprizele ce mi se pregateau. Era sfarsitul lunii mai, o zi speciala pentru mine, o zi in care urma sa primesc multe, multe cadouri... era ziua mea!

Stateam cuminte. Trebuia sa fiu cuminte, mai ales acum. Ii cerusem mamei cu ceva timp un urma sa imi cumpere cea mai frumoasa papusa din lume. O vazusem intr-o vitrina colorata si chiar era cea mai frumoasa din lume. Am asteptat sa primesc ceea ce imi doream si mi s-a spus ca o voi primi de ziua mea daca voi fi cuminte. Intinsa pe patura de sub nuc, incercam sa imi amintesc daca am fost sau nu cuminte, asa cum imi ceruse mama. Imi placea sa cred ca am fost. Si sigur am fost.

Imediat, rabdarea mea a fost rasplatita. Alaturi de mine s-au asezat mama, tata si bunica. Mama imi ofera un tort frumos decorat pe care se inaltau mandre cinci lumanari, tata avea in brate o cutie mare, frumos impachetata si un suras complice pe fata (stiam amandoi ce este in cutie), iar bunica ma privea cu cei mai calzi ochi din lume (nici nu puteam sa ii cer mai mult decat dragostea pe care mi-o oferea neconditionat in fiecare clipa). Mi s-a cantat cel ma sincer si frumos “La multi ani”, apoi am fost invitata sa suflu in lumanari. Momentul in care am despachetat cadoul a fost minunat. Papusa pe care o tineam in brate mi se parea mult mai frumoasa decat cea din vitrina. Era la fel, numai ca aceasta era A MEA. Era a mea si era speciala. Era insufletita de dragostea celor mai speciale persoane din viata mea si de emotia puternica pe care o emanam eu. M-am uitat in ochii ei verzi si am stiut ca din acel moment vom fi cele mai bune prietene.

Au trecut douazeci de ani de atunci, douazeci si unu mai exact. Insa imi amintesc fiecare clipa. De fapt, ochii verzi ai papusii mele pe care am descoperit-o din intamplare intr-un dulap al amintirilor, m-au facut sa retraiesc acel moment la o intensitate maxima. Nu inteleg nici acum cum de nu am uitat niciun amanunt, nicio emotie, nimic. Pentru cateva clipe am avut din nou cinci ani. Pentru cateva clipe am fost din nou inocenta, fericita, emotionata, inconjurata de trei perechi de ochi blanzi si de multa dragoste. Mi-am uitat “cea mai buna prietena”, insa ea nu m-a uitat pe mine. Face si acum, ca si atunci minuni. Ma face sa zambesc, imi aminteste ca viata poate fi frumoasa cand sufletul meu este frumos, ma ajuta sa fiu din nou copil chiar daca doar pentru cateva clipe. Dar sunt niste clipe minunate.

Iincepand de atunci, “prietena mea” nu mai sta ascunsa in dulap, ci ma priveste dintr-un loc special. Un loc spre care imi indrept mereu atentia atunci cand imi pierd optimismul si tind sa devin trista. In ochii ei eu voi ramane mereu un copil. Si stiu ca trebuie sa fiu un copil fericit... si cuminte.



Vezi mai multe video din Muzica

My new baby

In sfarsit ne-am cunoscut. Dupa o foarte lunga asteptare, am reusit sa ne intalnim. A fost dragoste la prima vedere. El este ceea ce imi doream, este doar al meu, este mic dar puternic, este fidel si stiu ca ma iubeste, este incapator insa eu il vreau doar pentru mine, este... intr-un cuvant, este PERFECT!

… si fotogenic :) Iata:

Aseara am vazut un film…

Aseara eram obosita. Coplesita de caldura si de numarul enorm al nespalatilor din tramvaiul-minune care ma plimba in fiecare zi (de doua ori pe zi, chiar), am vrut, spre seara, sa iau aer si sa ma relaxez.

Desi nu-mi programaseam, am ajuns sa vad un film. In aer liber. O comedie. Sau nu, nu o comedie, o tragi-comedie. Personaje principale: doua (ma rog, trei cu mine – asta a fost un film in care m-am implicat trup si suflet… mai mult suflet, dar “bla”). Deci trei personaje: un el, o ea si-un spectator crispat.

Cei doi, el si ea, tineri si frumosi se afisaza pe ecranul minuscul inconjurati de lumina puternica a reflectoarelor si incep sa se agite (filmul era mai mult o mima, caci nu aveam sunet, ci doar o melodie pe fundal… de la kiss fm).

Actiunea: El da din maini, se agita, apoi iese din cadru. Ea, speriata, ridica mainile in semn de aparare apoi cade la podea. El revine in cadru si isi agita in continuare mainile facand semne disperate spre tanara cazuta la podea. Ea, intr-un moment de furie oarba se ridica si il infrunta. Vazandu-se infruntat, chipesul nostru tanar (el se crede cel mai chipes dintre chipesi - ma scuzati, trebuia sa spun asta) o smuceste pe frumoasa sa “mandra”, o calmeaza cu o imbratisare brusca si o invita afara din cadru. Se deschide o usa si se sting reflectoarele… actorii se retrag pentru un lung moment de reculegere afara din cadru.

Concluzia: Un soi de “Scene de casnicie” – serialul de comedie de pe Antena1, minute dina viata unor personaje ciudate, un film pe care nu l-am inteles, nu stiu daca a fost bataie in toata regula sau doar asa isi arata ei afectiunea, un scurt metraj tragi-comic pe care n-as mai vrea sa-l revad. Dar ce, e dupa mine??

Si pentru ca n-am avut camera la mine sa piratez evenimentul, va prezint mai jos un exemplu care “vorbeste” cel mai bine despre ceea ce am vazut eu aseara :) Enjoy!


Vezi mai multe video Haioase

my bad luck

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cica m-am nascut in ziua de Inviere, intr-o dimineata ploioasa de sfarsit de Mai. Se mai spune ca pe la ora 10.00, atunci cand luam eu primele guri de aer, a iesit si soarele, iar cerul s-a inseninat brusc.

Eh, asta imi povestea mama acum cativa ani si imi mai spunea si ca toata lumea din spital o felicita ca a nascut o fetita “frumoasa, cu gropita in barba, care va fi, cu siguranta, foarte norocoasa”. Ce ma mai bucuram cand o auzeam spunandu-mi toate lucrurile astea... Atunci o credeam, caci detineam naivitatea unui copil de12-13 ani. Acum, la cei aproape 26 nu mai cred o iota. Bine, stiu ca am o gropita in barba (de care nu sunt mandra deloc), insa partea aia cu norocul e doar un bullshit gogonat. Plus ca nici frumoasa nu ma cred...

Timp de 26 de ani am tot sperat ca va ajunge si la mine (norocul, ofc). Imi ziceam ca “asta nu a fost un an bun”, dar urmatorul cu siguranta va fi “my lucky one”. Si asa mai trecea inca unul si inca unul si inca unul si tot asa… pana am ajuns sa nu mai cred ca se va indrepta nimic. Pur si simplu sunt o persoana ghinionista. Ghinionista pe toate planurile si in toate modurile. Ghinionista in tot ce doresc, in tot ce intreprind, in tot ce imi propun, in tot ce vreau, in tot ce sper.

Am incercat sa-mi fac morocul cu mana mea. E o vorba parca, una care spune ca “norocul si-l face omul cu mana lui”. Si am incercat si varianta asta, zau! Am zis sa nu mai las lucrurile sa vina de la sine, ci sa incerc sa-mi schimb singura destinul. Intrezarisem eu un licar de lumina ce promitea sa-mi coloreze viata si sa-mi arate ce inseamna cu adevarat fericirea. Am dat totul la o parte si am urmat scanteia, care insa s-a stins brusc, lasandu-ma intr-un intuneric total, fara sprijinul pe care il indepartasem, fara instructiuni de resuscitare a unui creier bulversat si fara indicii care sa-mi arate drumul spre inapoi.

Dupa ce m-am obisnuit cat de cat cu intunericul acela ciudat, am incercat sa evit sa mai cred in luminite promitatoare si sa urmez calea mai simpla spre fericire, sa o caut in lucruri mai marunte. Asa m-am trezit plina de speranta in fata obtinerii unui lucru pe care mi-l doream cu ardoare inca de acum 5 ani. Cand totul parea ca se aranjeaza, mi s-a spus direct, fara ocolisuri: “Bai fato, baga-ti mintile in cap! N-ai sa obtii ceea ce vrei, nu vezi ca nu se poate? Viata e cam grea acum, nu ne permitem ce-ti doresti tu!”. Din nou, acelasi intuneric.

Apoi, purtata de valul opac, am ajuns in fata unor oameni pe care-i torturez cu indiferenta si nepasarea mea, oameni pe care ar trebui sa-i respect si sa-i ador, dar pe care nu fac altceva decat sa-i chinui. Stiu ca la un moment dat se vor satura si ma vor lasa si ei in acelasi intuneric terifiant. Stiu ca asa va fi pentru ca eu, “eu sunt o persoana ghinionista” (sau, mai bine zis, eu sunt o persoana SI MAI ghinionista)… ghimionista pe toate planurile.