Aseara eram obosita. Coplesita de caldura si de numarul enorm al nespalatilor din tramvaiul-minune care ma plimba in fiecare zi (de doua ori pe zi, chiar), am vrut, spre seara, sa iau aer si sa ma relaxez.
Desi nu-mi programaseam, am ajuns sa vad un film. In aer liber. O comedie. Sau nu, nu o comedie, o tragi-comedie. Personaje principale: doua (ma rog, trei cu mine – asta a fost un film in care m-am implicat trup si suflet… mai mult suflet, dar “bla”). Deci trei personaje: un el, o ea si-un spectator crispat.
Cei doi, el si ea, tineri si frumosi se afisaza pe ecranul minuscul inconjurati de lumina puternica a reflectoarelor si incep sa se agite (filmul era mai mult o mima, caci nu aveam sunet, ci doar o melodie pe fundal… de la kiss fm).
Actiunea: El da din maini, se agita, apoi iese din cadru. Ea, speriata, ridica mainile in semn de aparare apoi cade la podea. El revine in cadru si isi agita in continuare mainile facand semne disperate spre tanara cazuta la podea. Ea, intr-un moment de furie oarba se ridica si il infrunta. Vazandu-se infruntat, chipesul nostru tanar (el se crede cel mai chipes dintre chipesi - ma scuzati, trebuia sa spun asta) o smuceste pe frumoasa sa “mandra”, o calmeaza cu o imbratisare brusca si o invita afara din cadru. Se deschide o usa si se sting reflectoarele… actorii se retrag pentru un lung moment de reculegere afara din cadru.
Concluzia: Un soi de “Scene de casnicie” – serialul de comedie de pe Antena1, minute dina viata unor personaje ciudate, un film pe care nu l-am inteles, nu stiu daca a fost bataie in toata regula sau doar asa isi arata ei afectiunea, un scurt metraj tragi-comic pe care n-as mai vrea sa-l revad. Dar ce, e dupa mine??
Si pentru ca n-am avut camera la mine sa piratez evenimentul, va prezint mai jos un exemplu care “vorbeste” cel mai bine despre ceea ce am vazut eu aseara :) Enjoy!
Vezi mai multe video Haioase
joi, 17 iunie 2010
luni, 17 mai 2010
my bad luck
Nu stiu altii cum sunt, dar eu cica m-am nascut in ziua de Inviere, intr-o dimineata ploioasa de sfarsit de Mai. Se mai spune ca pe la ora 10.00, atunci cand luam eu primele guri de aer, a iesit si soarele, iar cerul s-a inseninat brusc.
Eh, asta imi povestea mama acum cativa ani si imi mai spunea si ca toata lumea din spital o felicita ca a nascut o fetita “frumoasa, cu gropita in barba, care va fi, cu siguranta, foarte norocoasa”. Ce ma mai bucuram cand o auzeam spunandu-mi toate lucrurile astea... Atunci o credeam, caci detineam naivitatea unui copil de12-13 ani. Acum, la cei aproape 26 nu mai cred o iota. Bine, stiu ca am o gropita in barba (de care nu sunt mandra deloc), insa partea aia cu norocul e doar un bullshit gogonat. Plus ca nici frumoasa nu ma cred...
Timp de 26 de ani am tot sperat ca va ajunge si la mine (norocul, ofc). Imi ziceam ca “asta nu a fost un an bun”, dar urmatorul cu siguranta va fi “my lucky one”. Si asa mai trecea inca unul si inca unul si inca unul si tot asa… pana am ajuns sa nu mai cred ca se va indrepta nimic. Pur si simplu sunt o persoana ghinionista. Ghinionista pe toate planurile si in toate modurile. Ghinionista in tot ce doresc, in tot ce intreprind, in tot ce imi propun, in tot ce vreau, in tot ce sper.
Am incercat sa-mi fac morocul cu mana mea. E o vorba parca, una care spune ca “norocul si-l face omul cu mana lui”. Si am incercat si varianta asta, zau! Am zis sa nu mai las lucrurile sa vina de la sine, ci sa incerc sa-mi schimb singura destinul. Intrezarisem eu un licar de lumina ce promitea sa-mi coloreze viata si sa-mi arate ce inseamna cu adevarat fericirea. Am dat totul la o parte si am urmat scanteia, care insa s-a stins brusc, lasandu-ma intr-un intuneric total, fara sprijinul pe care il indepartasem, fara instructiuni de resuscitare a unui creier bulversat si fara indicii care sa-mi arate drumul spre inapoi.
Dupa ce m-am obisnuit cat de cat cu intunericul acela ciudat, am incercat sa evit sa mai cred in luminite promitatoare si sa urmez calea mai simpla spre fericire, sa o caut in lucruri mai marunte. Asa m-am trezit plina de speranta in fata obtinerii unui lucru pe care mi-l doream cu ardoare inca de acum 5 ani. Cand totul parea ca se aranjeaza, mi s-a spus direct, fara ocolisuri: “Bai fato, baga-ti mintile in cap! N-ai sa obtii ceea ce vrei, nu vezi ca nu se poate? Viata e cam grea acum, nu ne permitem ce-ti doresti tu!”. Din nou, acelasi intuneric.
Apoi, purtata de valul opac, am ajuns in fata unor oameni pe care-i torturez cu indiferenta si nepasarea mea, oameni pe care ar trebui sa-i respect si sa-i ador, dar pe care nu fac altceva decat sa-i chinui. Stiu ca la un moment dat se vor satura si ma vor lasa si ei in acelasi intuneric terifiant. Stiu ca asa va fi pentru ca eu, “eu sunt o persoana ghinionista” (sau, mai bine zis, eu sunt o persoana SI MAI ghinionista)… ghimionista pe toate planurile.
Eh, asta imi povestea mama acum cativa ani si imi mai spunea si ca toata lumea din spital o felicita ca a nascut o fetita “frumoasa, cu gropita in barba, care va fi, cu siguranta, foarte norocoasa”. Ce ma mai bucuram cand o auzeam spunandu-mi toate lucrurile astea... Atunci o credeam, caci detineam naivitatea unui copil de12-13 ani. Acum, la cei aproape 26 nu mai cred o iota. Bine, stiu ca am o gropita in barba (de care nu sunt mandra deloc), insa partea aia cu norocul e doar un bullshit gogonat. Plus ca nici frumoasa nu ma cred...
Timp de 26 de ani am tot sperat ca va ajunge si la mine (norocul, ofc). Imi ziceam ca “asta nu a fost un an bun”, dar urmatorul cu siguranta va fi “my lucky one”. Si asa mai trecea inca unul si inca unul si inca unul si tot asa… pana am ajuns sa nu mai cred ca se va indrepta nimic. Pur si simplu sunt o persoana ghinionista. Ghinionista pe toate planurile si in toate modurile. Ghinionista in tot ce doresc, in tot ce intreprind, in tot ce imi propun, in tot ce vreau, in tot ce sper.
Am incercat sa-mi fac morocul cu mana mea. E o vorba parca, una care spune ca “norocul si-l face omul cu mana lui”. Si am incercat si varianta asta, zau! Am zis sa nu mai las lucrurile sa vina de la sine, ci sa incerc sa-mi schimb singura destinul. Intrezarisem eu un licar de lumina ce promitea sa-mi coloreze viata si sa-mi arate ce inseamna cu adevarat fericirea. Am dat totul la o parte si am urmat scanteia, care insa s-a stins brusc, lasandu-ma intr-un intuneric total, fara sprijinul pe care il indepartasem, fara instructiuni de resuscitare a unui creier bulversat si fara indicii care sa-mi arate drumul spre inapoi.
Dupa ce m-am obisnuit cat de cat cu intunericul acela ciudat, am incercat sa evit sa mai cred in luminite promitatoare si sa urmez calea mai simpla spre fericire, sa o caut in lucruri mai marunte. Asa m-am trezit plina de speranta in fata obtinerii unui lucru pe care mi-l doream cu ardoare inca de acum 5 ani. Cand totul parea ca se aranjeaza, mi s-a spus direct, fara ocolisuri: “Bai fato, baga-ti mintile in cap! N-ai sa obtii ceea ce vrei, nu vezi ca nu se poate? Viata e cam grea acum, nu ne permitem ce-ti doresti tu!”. Din nou, acelasi intuneric.
Apoi, purtata de valul opac, am ajuns in fata unor oameni pe care-i torturez cu indiferenta si nepasarea mea, oameni pe care ar trebui sa-i respect si sa-i ador, dar pe care nu fac altceva decat sa-i chinui. Stiu ca la un moment dat se vor satura si ma vor lasa si ei in acelasi intuneric terifiant. Stiu ca asa va fi pentru ca eu, “eu sunt o persoana ghinionista” (sau, mai bine zis, eu sunt o persoana SI MAI ghinionista)… ghimionista pe toate planurile.
marți, 6 aprilie 2010
Un Paste (ne)fericit!
Cu o zi inainte de cea mai mai mare sarbatoare a crestinilor mi s-a urat de catre toate cunostintele “Un Paste fericit!” si chiar am crezut ca asa o sa si fie. Gresit!
Dar sa incepem cu inceputul. Dupa ce renunt la obisnuita plecare la bunicii mei aflu ca nici prietenii care ma invitasera la ei nu mai raman acasa. Nervii si planurile date peste cap cer solutii disperate. Deci ce ramene de facut? Ma duc neinvitata la alti prieteni din Rosiorii de Vede. Cu tot curajul de care sunt in stare apelez la BUBU pe care o implor sa ma duca si sa ma aduca din vacanta mea, desi stiu ca este intr-o stare deplorabila.
O conduc grijuliu, nu o supar tot drumul, o laud cand porneste la a mia cheie, o felicit cand nu se opreste brusc si o mangai de cate ori pot. Ajung in siguranta in Rosiori, ma lovesc de niste fetze plictisite ce parca transmiteau “da voi ce naiba cautati aici?”, dau sa plec, ma lovesc de impotrivire, deci ramn… Proasta miscare.
A doua zi, Pastele. O zi frumoasa cu soare si aer placut. Imi spun ca nu mai are sens sa stresez lumea si dau sa plec. Mii de chei date la automat, mii de nervi, BUBU se impotriveste. Nu vrea sa porneasca si pace. Parca vroia sa-mi transmita ceva dar eu nu ma las. Stiu cum o pot forta: bujiile pe aragaz, le incing bine, le sterg frumos, le introduc fierbinti in orificii si reusesc sa o trezesc la viata.
Hotarata sa nu ratez aceasta zi frumoasa, in drum spre Bucuresti imi fac planuri de refacere a vacantei. Muzica buna, companie placuta, vreme superba… miros ciudat, un “trosc” asurzitor, o pedala de ambreiaj blocata, niste fum dens iese de sub capota. Frana! motorul se opreste singur. In fata, un semn ce indica ALEXANDRIA.
Chemam intariri, cineva trebuie sa ne tracteze de acolo. I really need to get to Bucharest! Gresit din nou! Intaririle noastre aveau planuri de gratar, la padure. Ne lasa de izbeliste in Alexandria nu inainte de a ne informa in ce directie e gara. Incerc sa ma calmez, nu-mi reuseste pe deplin, ajung la gara, pe usa principala, din fata scria “Intrarea pe la usa din fata”. Ma uit mai bine, sus scrie clar: Gara Alexandria. Deci sunt in fata garii… banuiesc. Ocolesc cladirea, trec pe langa alte trei usi, a patra e deschisa. Intru, cateva randuri de scaune de o parte si de alta a peretilor, o incapere de 5 metri patrati si doua ghisee. Unul inchis, iar in celalalt doarme o duduie blonda si tare sictirita. O trezesc si ii cer bilete pentru primul tren spre Bucuresti.
- Nu stiu domnisoara, eu sunt de Zimnicea.
- Nu doamna, suntem in Alexandria si eu vreau sa ajung la Bucuresti.
- Deci eu sunt de Zimnicea, ce nu intelegeti? Nu stiu ce tren ajunge la Bucuresti.
- Doamna, sa mai incercam o data: vreau sa ajung din aceasta gara, cu un tren, la Bucuresti. Cum fac asta?
- Nu stiu! Eu nu stiu, intrebati la colega.
- Doamna, biroul colegei este inchis! (vedea si ea asta, ca stateau fata in fata – tampita!).
- Atunci asteptati-o sa vina.
- Si cand vine?
- La 5 juma’
- Huh??? Pai e 12.00!!!.... (injuraturile nu le mai notam)
Ies nervoasa din gara, pe peron vad doi cetateni (romani get-beget) turmentati bine, dar imbracati in uniforme CFR.
- Nu va suparati, zic. Vreau sa ajung si eu la Bucuresti. Cu primul tren. Cand soseste in gara?
- Poate la Zimnicea domnisoara. (Deci astia s-au tacanit cu totii)
- Nu, nu, la Bucuresti. Bu-cu-resti.
- Domnisoara, da dumeavoastra nu sunteti din Romania? N-ati mai mers niciodata cu trenul?
- Asa ceva nu se poate. Explicati-mi ca nu inteleg. Cum dracu ajung din gara asta nenorocita la Bucuresti. Si nu, n-am mai mers cu trenul… pana acu 30 de minute am avut masina.
- Pai luati trenul asta de la peron pana in Rosiori si apoi spre Bucuresti. (trenul era de fapt o locomotiva cu un vagon). Este un tren pt angajati da poate va ia si pe voi.
- Poate?
Stupoare, draci si… injuraturi. Ce zi de Pasti, ce sa fim mai buni si mai intelegatori?? Nuuu. Am injurat tara asta, cu transportul ei si cu locuitorii ei pana am obosit. Racorita, m-am intors la cei doi romani autentici care stiu sa mearga cu trenul.
- Auziti, da Maxi-Taxi spre Bu-cu-resti, avem?
- Ha! Auzi la ea, Maxi-Taxi azi, in ziua de Pasti. Ha Ha Ha. N-avem azi.
Injur din nou si plec din gara. Apelam la ultima varianta, “suna niste prieteni” (altii decat cei plecati la gratar). Astfel aflu ca: unii au telefoanele inchise, altii sunt deja aburiti de alcool si gratare, altii fara benzina… in sfarsit vine salvarea. Andreea si sora ei isi vor intrerupe masa luata in familie pentru a veni sa ma adune de pe meleagurile frumoasei noastre patrii.
Punct de intalnire: intrarea in Alexandria, langa o mini-groapa de gunoi, in imediata vecinatate a soselei intens circulate. Cu o cutie de bere in mana, cu multi nervi la purtator, cu ceva mai putini prieteni si cu multa vointa ma asez pe un petic de iarba situat intre groapa de gunoi si sosea si astept masina ce va urma sa ma duca acasa. Dupa cateva ore de asteptare ajung spre inserat si acasa.
BUBU si-a dat duhul in ziua de Pasti si ma bucur sincer pentru ea. Stiu ca va ajunge in Rai, pentru ca daca mori in aceasta zi ti se iarta toate pacatele. Chiar si cel ca m-a lasat sa-mi petrec intreaga zi de Pasti la 100 de km de Bucuresti, langa o groapa de gunoi…
Dar sa incepem cu inceputul. Dupa ce renunt la obisnuita plecare la bunicii mei aflu ca nici prietenii care ma invitasera la ei nu mai raman acasa. Nervii si planurile date peste cap cer solutii disperate. Deci ce ramene de facut? Ma duc neinvitata la alti prieteni din Rosiorii de Vede. Cu tot curajul de care sunt in stare apelez la BUBU pe care o implor sa ma duca si sa ma aduca din vacanta mea, desi stiu ca este intr-o stare deplorabila.
O conduc grijuliu, nu o supar tot drumul, o laud cand porneste la a mia cheie, o felicit cand nu se opreste brusc si o mangai de cate ori pot. Ajung in siguranta in Rosiori, ma lovesc de niste fetze plictisite ce parca transmiteau “da voi ce naiba cautati aici?”, dau sa plec, ma lovesc de impotrivire, deci ramn… Proasta miscare.
A doua zi, Pastele. O zi frumoasa cu soare si aer placut. Imi spun ca nu mai are sens sa stresez lumea si dau sa plec. Mii de chei date la automat, mii de nervi, BUBU se impotriveste. Nu vrea sa porneasca si pace. Parca vroia sa-mi transmita ceva dar eu nu ma las. Stiu cum o pot forta: bujiile pe aragaz, le incing bine, le sterg frumos, le introduc fierbinti in orificii si reusesc sa o trezesc la viata.
Hotarata sa nu ratez aceasta zi frumoasa, in drum spre Bucuresti imi fac planuri de refacere a vacantei. Muzica buna, companie placuta, vreme superba… miros ciudat, un “trosc” asurzitor, o pedala de ambreiaj blocata, niste fum dens iese de sub capota. Frana! motorul se opreste singur. In fata, un semn ce indica ALEXANDRIA.
Chemam intariri, cineva trebuie sa ne tracteze de acolo. I really need to get to Bucharest! Gresit din nou! Intaririle noastre aveau planuri de gratar, la padure. Ne lasa de izbeliste in Alexandria nu inainte de a ne informa in ce directie e gara. Incerc sa ma calmez, nu-mi reuseste pe deplin, ajung la gara, pe usa principala, din fata scria “Intrarea pe la usa din fata”. Ma uit mai bine, sus scrie clar: Gara Alexandria. Deci sunt in fata garii… banuiesc. Ocolesc cladirea, trec pe langa alte trei usi, a patra e deschisa. Intru, cateva randuri de scaune de o parte si de alta a peretilor, o incapere de 5 metri patrati si doua ghisee. Unul inchis, iar in celalalt doarme o duduie blonda si tare sictirita. O trezesc si ii cer bilete pentru primul tren spre Bucuresti.
- Nu stiu domnisoara, eu sunt de Zimnicea.
- Nu doamna, suntem in Alexandria si eu vreau sa ajung la Bucuresti.
- Deci eu sunt de Zimnicea, ce nu intelegeti? Nu stiu ce tren ajunge la Bucuresti.
- Doamna, sa mai incercam o data: vreau sa ajung din aceasta gara, cu un tren, la Bucuresti. Cum fac asta?
- Nu stiu! Eu nu stiu, intrebati la colega.
- Doamna, biroul colegei este inchis! (vedea si ea asta, ca stateau fata in fata – tampita!).
- Atunci asteptati-o sa vina.
- Si cand vine?
- La 5 juma’
- Huh??? Pai e 12.00!!!.... (injuraturile nu le mai notam)
Ies nervoasa din gara, pe peron vad doi cetateni (romani get-beget) turmentati bine, dar imbracati in uniforme CFR.
- Nu va suparati, zic. Vreau sa ajung si eu la Bucuresti. Cu primul tren. Cand soseste in gara?
- Poate la Zimnicea domnisoara. (Deci astia s-au tacanit cu totii)
- Nu, nu, la Bucuresti. Bu-cu-resti.
- Domnisoara, da dumeavoastra nu sunteti din Romania? N-ati mai mers niciodata cu trenul?
- Asa ceva nu se poate. Explicati-mi ca nu inteleg. Cum dracu ajung din gara asta nenorocita la Bucuresti. Si nu, n-am mai mers cu trenul… pana acu 30 de minute am avut masina.
- Pai luati trenul asta de la peron pana in Rosiori si apoi spre Bucuresti. (trenul era de fapt o locomotiva cu un vagon). Este un tren pt angajati da poate va ia si pe voi.
- Poate?
Stupoare, draci si… injuraturi. Ce zi de Pasti, ce sa fim mai buni si mai intelegatori?? Nuuu. Am injurat tara asta, cu transportul ei si cu locuitorii ei pana am obosit. Racorita, m-am intors la cei doi romani autentici care stiu sa mearga cu trenul.
- Auziti, da Maxi-Taxi spre Bu-cu-resti, avem?
- Ha! Auzi la ea, Maxi-Taxi azi, in ziua de Pasti. Ha Ha Ha. N-avem azi.
Injur din nou si plec din gara. Apelam la ultima varianta, “suna niste prieteni” (altii decat cei plecati la gratar). Astfel aflu ca: unii au telefoanele inchise, altii sunt deja aburiti de alcool si gratare, altii fara benzina… in sfarsit vine salvarea. Andreea si sora ei isi vor intrerupe masa luata in familie pentru a veni sa ma adune de pe meleagurile frumoasei noastre patrii.
Punct de intalnire: intrarea in Alexandria, langa o mini-groapa de gunoi, in imediata vecinatate a soselei intens circulate. Cu o cutie de bere in mana, cu multi nervi la purtator, cu ceva mai putini prieteni si cu multa vointa ma asez pe un petic de iarba situat intre groapa de gunoi si sosea si astept masina ce va urma sa ma duca acasa. Dupa cateva ore de asteptare ajung spre inserat si acasa.
BUBU si-a dat duhul in ziua de Pasti si ma bucur sincer pentru ea. Stiu ca va ajunge in Rai, pentru ca daca mori in aceasta zi ti se iarta toate pacatele. Chiar si cel ca m-a lasat sa-mi petrec intreaga zi de Pasti la 100 de km de Bucuresti, langa o groapa de gunoi…
luni, 22 martie 2010
luni, 8 martie 2010
E jocul tau
Parcurg tiptil cu pasi marunti drumul spre inapoi si ma pierd incercand sa inteleg ce inseamna inainte. Adun in gand amintiri ce vin cu intrebari nedeslusite si imagini ravasite printre raze de soare si cladiri masive dintr-un oras prea plin, prea agitat.
In inertia vietii, ma las purtata pe valuri de iluzii si ma imbat cu mirosul sumbru de nou. Ma pierd in lumina palida a unei incaperi enorme si uit sa apas pe tasta de silent. Albastru. Atat recunosc: albastrul senin si literele negre impregnate in inima culorii.
Pe usa masiva din lemn ciocolatiu imi face in ciuda expresia “Va mai asteptam”. Prea tarziu. Acum chiar e prea tarziu sa numeri in gand clipele apuse si stranse in sertarul prafuit de vreme.
In jocul fulgilor impinsi de vantul puternic imi fac loc si eu. Imi trimit gandurile albe sa zburde alaturi de ei, ma prefac fericita si alerg fara directie. Cat de departe ma vei purta in jocul acesta perfect? Am rabdare… poate voi afla.
… sau poate doar parcurg drumul spre inainte incercand sa inteleg ce-a vrut sa insemne inapoi.
In inertia vietii, ma las purtata pe valuri de iluzii si ma imbat cu mirosul sumbru de nou. Ma pierd in lumina palida a unei incaperi enorme si uit sa apas pe tasta de silent. Albastru. Atat recunosc: albastrul senin si literele negre impregnate in inima culorii.
Pe usa masiva din lemn ciocolatiu imi face in ciuda expresia “Va mai asteptam”. Prea tarziu. Acum chiar e prea tarziu sa numeri in gand clipele apuse si stranse in sertarul prafuit de vreme.
In jocul fulgilor impinsi de vantul puternic imi fac loc si eu. Imi trimit gandurile albe sa zburde alaturi de ei, ma prefac fericita si alerg fara directie. Cat de departe ma vei purta in jocul acesta perfect? Am rabdare… poate voi afla.
… sau poate doar parcurg drumul spre inainte incercand sa inteleg ce-a vrut sa insemne inapoi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)