Furtuna-n paradis

O furtuna aparuta din senin a facut-o sa-si doreasca sa fi refuzat invitatia de a participa la aceasta escapada exotica. Acum e prea tarziu sa mai schimbe ceva. Norii negri de la orizont si vantul ce incepe sa sufle din ce in ce mai puternic ii dau de inteles ca va trebui sa infrunte inevitabilul.

Inca isi aminteste cat de imbietoare i se pareau acele cocktail-uri de ananas reci, servite intr-un bar improvizat intre cativa palmieri umbrosi, acele ape de un albastru pur si acel nisip alb ce i se strecura delicat printre degetele de la picioare facand-o sa se infioare de placere. Si soarele… in primul rand soarele a atras-o. De cand se stie a adorat sa isi lase trupul sa se rasfete sub atingerea sa calda si placuta, iar aici exact asta ar fi gasit. N-a stat prea mult pe ganduri, a impachetat cateva lucruri lipsite de valoare, s-a inarmat cu multa speranta si pofta de viata si a pasit cu ochii inchisi spre paradisul mult visat.

Cand credea ca a gasit in sfarsit locul in care i-ar fi placut sa traiasca, a simtit cum caldura mult-adoratului soare dispare de pe pielea ei, cum nisipul, care pana acum ii aducea placeri de nedescris, incepe sa o loveasca violent peste pielea sensibila si cum apa si cerul incep sa capete nuante plumburii.

Evident, chiar si in acest paradis exista furtuni. Acum realizeaza ca si ea va infrunta una. Si regreta. Regreta ca nu s-a gandit nicio clipa cat de departe este de un adapost. S-a lasat purtata de splendoarea acelor taramuri si s-a indepartat de oameni, de civilizatie. Iar acum vantul este si mai puternic, nisipul loveste si mai dureros, iar intunericul din zare o sperie teribil.

Pentru cateva clipe renunta sa mai lupte. Natura este mult prea puternica pentru o fiinta atat de plapanda si neinsemnata precum ea. A inchis ochii, a deschis larg bratele si a acceptat toate loviturile pe care le primea de la picaturile de ploaie si pietricelele de nisip care-i biciuiau acum corpul in intregime… Macar sunt multumita ca am ajuns aici, ca am vazut si am simtit aceste locuri, isi spunea in timp ce lacrimile ii alunecau pe obraji…

A vrut sa mai deschida ochii pentru ultima oara, sa mai priveasca inca o data locul acela de care se indragostise de cum ajunsese acolo. Isi roteste privirea spre stancile impunatoare din dreapta si ramane inmarmurita. Nu trebuie sa renunte, exista o cale de scapare! Acolo, in stanca aceea, la doar cativa pasi, este o mica pestera ce o poate adaposti pana va trece furtuna…

Fugind spre locul salvator se gandea ca peste putin timp paradisul isi va redobandi frumusetea, ba chiar va fi mult mai albastru, la fel ca ochii ei - mult mai frumosi dupa ce isi va sterge lacrimile…

Prea plictisita pentru a scapa de plictiseala

Eu ma plictisesc foarte repede: ma plictisesc de oameni, de locuri, de activitati, de job-uri… Ma plictisesc atunci cand intru intr-o rutina ce ma copleseste si oricat as incerca sa schimb lucrurile ma tot lovesc de obstacole care ma impiedica sa redevin activa. Atunci ma transform in cel mai ursuz om de pe pamant care nu vrea decat sa fuga in creerii muntilor unde sa se poata manifesta liber, fara constrangeri, fara obstacole.

Stiu, obstacolele apar in calea noastra pentru a ne impulsiona sa le depasim, pentru a nu obtine orice dorim fara efort, insa unele sunt atat de greu (sau imposibil de depasit) incat ne plafonam si ramanem intr-o stare de plictiseala permanenta care, pe termen lung, ne poate afecta iremediabil.

Eu nu vreau sa fiu plictisita! Firea mea este una vesela, mereu activa, mereu agitata si nu inteleg de ce, in ultimul timp, ma las coplesita de astfel de stari de oboseala psihica. In mod normal, as fi facut tot ce este omeneste posibil pentru a nu ma plafona in starea pe care o detest cel mai mult. Acum, lipsita de energie, lipsita de initiativa, ma las purtata pe valurile sale in speranta ca voi ajunge la un mal cu nisip auriu, cu soare dogoritor si palmieri umbrosi.

Dar de ce fac asta? De ce sa astept sa mi se intample? De ce nu iau initiative si de ce raman pasiva atunci cand vad ca viata mi se indreapta spre rutina? Sa fie oare de vina obstacolele? Chiar infrunt obstacole imposibil de depasit? Probabil ca da!

Voi incerca sa fac ceva, sa scap din umbra acestei stari, insa mai stau putin… sunt prea plictisita pentru a putea sa scap de plictiseala.

Voi ce remedii folositi impotriva plictiselii? Mi-ar prinde bine cateva sfaturi J

Respira, zambeste si taci!

Incerci sa te faci placuta in societate, incerci sa ii faci pe toti sa te placa, chiar daca uneori iti vine sa-ti iei campii, sa-i impusti in cap sa nu mai existe atatea persoane care te judeca si sa te lase o data in pace.

Supravietuiesti si faci eforturi supraomenesti sa treci si peste clipele astea in care esti nevoita sa pari fericita si lipsita de griji desi in mintea ta nu exista decat probleme, intrebari si o oboseala psihica care n-are leac.

Inspiri, expiri… respiri ca sa supravietuiesti. Desi picioarele-ti sunt gata sa porneasca intr-un sprint spre usa si deja visezi la patul moale ce te asteapta acasa, adunatura de fetze schimonosite din jurul tau incearca prin toate metodele sa-ti scoata un zambet.

Simti privirile lor ca pe niste coate ce ti se infig intre coastele si asa dureroase. “Zambeste!” iti spune constiinta. Daca nu zambesti o sa te streseze si mau rau! Si zambesti dar tot cu gandul la patul si odihna de acasa.

Nu conteaza ca este un moment nepotrivit. Trebuie sa-i infrunti pe toti. Nu conteaza ce vrei tu in momentul asta. Nu mai protesta. Cel mai bine ar fi sa taci!

Respira, zambeste si taci! O sa treaca si asta…

Vin Mosii si noi visam la pitici...

In fiecare zi cu metroul, atatia oameni, atatea statii, atat de intuneric in tunel si oameni care s-a trezit mult prea devreme si care nu si-au baut nici cafeaua… Ce faci intr-o asemenea dimineata?

Pai admiri “comunitatea” de omuleti ce isi traiesc viata in tunel. Si stii ce fac? Isi intind rufele pe sarma, trag obloanele cand trece trenul (ca sa nu-i vedem), se incalzesc la lumanare si mananca supa… (nu, nu e nebunie, e doar lipsa de cofeina si somn… asa se manifesta la unii).

Buuun, ajungi la serviciu si ai senzatia ca esti la Polul Nord. Rudolf este aici. E alb, e din beculete si cam rigid – dar nu e mort, e doar inghetat), avem si un om de zapada, la fel de alb si de rigid dar la el se intelege, Rudolf si-a adus si consoarta si copilul (toti din acelasi material), colindele rasuna in boxe, muuuulte beculete si multi braduti impodobiti. Mosii mai lipsesc… Cum care mosi??? Mos Craciun si Mos Nicolae!

Iar in asteptarea lor, dupa doza “sanatoasa” de cofeina, ne alegem cu foarte multa energie si incepem sa “dam roata” parculetului din fata, exact ca indienii care faceau incantatii ca sa apara Zeii.

Acum, sper ca Mosii ne-au auzit si ne-au pregatit si ceva surprize. Ma duc sa-mi curat ghetutele si sa le asez la geam. In seara asta am intalnire cu primul dintre Mosi: Mos Nicolae!!!

A, si mai jos cateva poze cu “fauna” din curtea noastra :P :P

Leapsa…

N-am mai jucat jocul asta de vreo 10 ani sau poate chiar mai mult, dar iata ca nu e niciodata prea tarziu. M-a “prins” Simona si… se pare ca “eu sunt”!

Trebuie sa vorbesc despre “chestiile pe care le iubesc”. Nici nu stiu de unde sa incep, dar o sa incerc sa enumar cateva:

Iubesc (ador) vara cu toate accesoriile: soare, caldura, plaja, bere rece, inghetata, haine putine etc.

Iubesc la nebunie casa mea de la tara, la bunica, locul unde am copilarit. La fel, cu toate accesoriile: padurea, dealurile, livada, paraul, lanurile de grau si porumb etc.

Iubesc ciocolata calda, aia de trebuie sa o mananci ci lingurita (Simona ii spune “budinca” – dar e ciocolata calda). A, si tot la categoria bauturi, ador vinul fiert de la cabana Trei Brazi, vinul ala baut pe terasa, la -5 grade, in pahar de plastic si cu muuulta scortisoara.

Imi place sa adorm tolanita in canapea cu televizorul aprins si dat la maxim (jur ca nu ma deranjeaza, chiar visez frumos).

Imi place ciocolata Kinder.

Iubesc ratele si porcii. Da, stiu ca unele femei au un mers atat de leganat incat pot fi asemanate cu ratele, mai stiu si ca unii barbati pot fi porci, insa eu vorbesc chiar de animale. Vii sau de plus, mie-mi plac ratele si porcii. Asta e!

Mai sunt si altele, insa ma opresc aici.

Si pentru ca am inceput sa scriu din nou pe blog, dupa o pauza destul de lunga, promit sa revin si maine. Am noutati despre “comunitatea” din tunelul de metrou si “Rudolfii” din curte…

Si ca sa nu ramana la mine, leapsa merge spre Cristina si Bamse