N-am scris nimic pana acum despre sarbatoarea ce tocmai a trecut pe langa noi pentru ca m-am umplut pana la saturatie de beteala, beculete, colinde, cumparaturi, mancare si dulciuri, dar mai ales de persoane vesele si fericite, care au uitat cu totul de marile probleme ale vietii pentru a se bucura din plin de Craciun.
N-am nimic cu aceasta zi, insa adevaratele traditii s-au pierdut pe drum, iar acum totul a devenit un soi de destrabalare in masa, o agitatie fara rost, un peisaj mult prea colorat, o nebunie dusa la extrem.
Dar acum vroiam sa vorbesc despre personajul principal al acestei euforii de moment, despre celebrul si batranul Mos Craciun (nu stiu de ce-l mai fac batran, caci am vazut cateva filme in care “mosul” arata ca scos din revistele de moda, asudat, bronzat si plinde muschi… eh). Dar sa nu pierdem esenta. El, mosul ala batran cu barba alba si burta proeminenta, MINTE. Zau ca minte! Mie mi-a promis ceva si nu s-a tinut de cuvant. Am trecut peste asta, nu e primul. Dar mai are cateva defecte. Nu face minuni. Nu stiu cine, el sau spiritul Craciunului ar trebui sa faca minuni, asa imi spunea mie bunica. Neadevarat! Minunea pe care o asteptam eu nu s-a petrecut.
Iar acum, dupa ce viscolul a trecut, dupa ce seara-minune e deja istorie, mosul asta nu s-a intors inca acasa. Ma gandesc ca el a plecat cu sania pregatita de iarna prin lume, iar acum l-a surprins caldura pe drum si sania nu mai are pe ce aluneca. Sau poate s-a oprit la vreun “birt” sa bea o dusca alaturi de sosiile lui mai tinere si mai musculoase, sa le mai explice cum sta treaba cu intratul pe horn. Ori… poate si-a gasit o consoarta, o craciunita tanara cu fusta rosie si scurta de o palma care sta cu el doar pentru bani. Pentru alte necesitati ala tinerei consoarte exista Rudolf.
Deci daca il vedeti pe mosul ala burtos, va rog eu mult sa-l trimiteti acasa. Vreau sa ma asigur ca va fi bine incuiat in camera lui calduroasa si nu va mai parasi domiciliul pana la anul, vreau sa ma asigur ca nu ma voi mai impiedica de el la orice colt de strada, ca nu-mi va mai strica noptile cu peliculele sale siropoase si ca nu ma va mai face sa-mi doresc minuni care n-or sa se intample niciodata.
miercuri, 30 decembrie 2009
luni, 21 decembrie 2009
Don’t do this at home
Aschia nu sare departe de trunchi.
Vroiam sa va povestesc prin ce situatii penibile mai trec eu din cand in cand, asa ca sa nu uit sa mai zambesc de maldarul de prostie ce zace in capsorul asta de-l tin pe umeri. Si amuzandu-ma de cele ce tocmai le pateam, mi-am amintit ca nu sunt singura penibila din familie. Mai am o mama. Si un tata, culmea.
Sa incepem cu mama:
Asta-vara se duce la tara, la bunica. Maia, femeie batrana, face colectie de diverse recipiente de plastic de la toate produsele cosmetice pe care i le ducem noi. Se pare ca avea nevoie de sticla de la detergentul de vase, nu stiu exact la ce ii folosea, insa trebuia sa scape de continut pentru a folosi sticla. Asadar, cauta prin rezerva ei de sticlute, gaseste una de sampon, varsa acolo continutul din sticla cu detergent de vase si pune “noua” sticla de sampon la loc de cinste, in “vitrina din odaie”.
Mama, dupa o zi de munca la camp, se hotaraste sa-si faca o baie cu vreo ora inainte de plecarea spre Bucuresti. Stia ca are sampon, deci l-a folosit cu incredere. Dupa baie, se plange bunicii ca samponul ala nu prea face spuma, ar trebui aruncat ca poate i-a expirat termenul de valabilitate. Reactia bunicii nu a intarziat sa apara: “Vai mama, cum sa-l arunci, ca ala nu e sampon, e detergentul de vase de mi l-ai adus tu anul trecut. Mi-a trebuit sticla!” Parul mamei arata foarte… cret si ciudat, la fel si fata ei nervoasa. Pana la Bucuresti a venit cu trenul si cu o palarie cumparata din targ pe cap. Deci nu folositi detergent de vase daca ramaneti fara sampon. Rezultatele sunt dezastruoase.
Acum tata:
Saracul, el barbat intre doua femei care isi insira prin toata baia diverse creme, sampoane, geluri si alte astfel de produse total inutile in conceptia lui. Cum spuneam, baia mea e plina de diverse sticlute, cu diverse continuturi. Iar tata, om incurcat de aceasta diversitate, in timp ce isi facea un dus revigorant aplica pe par un sampon cu miros de capsune. Si pentru ca mirosea atat de frumos si facea o asa de multa spuma, il foloseste si pentru corp. Iese din baie imprastiind o mireasma imbatatoare de capsune. Tresar din fotoliu si-l intreb nedumerita de cand a inceput sa-si faca bai aromate cu spumat de baie. Saracul… nu vreti sa stiti ce fata a facut, tot ce a putut spune a fost: care e samponul ca tre’ sa ma spal iar…
Si aschia:
Eu… eu pot multe si de cele mai multe ori pot sa ma fac de ras. De data asta am ras singura. Imi cumpar un set de produse cosmetice scumpe. Un gel de dus si o crema de corp. Aceeasi sticla, aceeasi culoare, singura diferenta este ca se desfac diferit. Stiti voi, seamana cu samponul si balsamul. Unul sta in picioare, celalalt in cap. Deci intru sub dus, las cateva secunde apa sa ma incalzeasca, intind mana, apuc una dintre minunatele sticlute, torn in palma continutul si il aplic prin miscari circulare pe fata. Miscarile mele circulare s-au blocat, caci mainile mele mi se lipisera de fata. Spuma ioc. Ma ce dracu de gel de dus e asta??? Citesc pe sticla: “Nourishing Moisture – Beauty Body Milk”!!! Grozav, acum sunt unsuroasa si lipiciasa… doamne cat de greu se curata crema de corp de pe pielea umeda… deci: Don’t do this at home.
Vroiam sa va povestesc prin ce situatii penibile mai trec eu din cand in cand, asa ca sa nu uit sa mai zambesc de maldarul de prostie ce zace in capsorul asta de-l tin pe umeri. Si amuzandu-ma de cele ce tocmai le pateam, mi-am amintit ca nu sunt singura penibila din familie. Mai am o mama. Si un tata, culmea.
Sa incepem cu mama:
Asta-vara se duce la tara, la bunica. Maia, femeie batrana, face colectie de diverse recipiente de plastic de la toate produsele cosmetice pe care i le ducem noi. Se pare ca avea nevoie de sticla de la detergentul de vase, nu stiu exact la ce ii folosea, insa trebuia sa scape de continut pentru a folosi sticla. Asadar, cauta prin rezerva ei de sticlute, gaseste una de sampon, varsa acolo continutul din sticla cu detergent de vase si pune “noua” sticla de sampon la loc de cinste, in “vitrina din odaie”.
Mama, dupa o zi de munca la camp, se hotaraste sa-si faca o baie cu vreo ora inainte de plecarea spre Bucuresti. Stia ca are sampon, deci l-a folosit cu incredere. Dupa baie, se plange bunicii ca samponul ala nu prea face spuma, ar trebui aruncat ca poate i-a expirat termenul de valabilitate. Reactia bunicii nu a intarziat sa apara: “Vai mama, cum sa-l arunci, ca ala nu e sampon, e detergentul de vase de mi l-ai adus tu anul trecut. Mi-a trebuit sticla!” Parul mamei arata foarte… cret si ciudat, la fel si fata ei nervoasa. Pana la Bucuresti a venit cu trenul si cu o palarie cumparata din targ pe cap. Deci nu folositi detergent de vase daca ramaneti fara sampon. Rezultatele sunt dezastruoase.
Acum tata:
Saracul, el barbat intre doua femei care isi insira prin toata baia diverse creme, sampoane, geluri si alte astfel de produse total inutile in conceptia lui. Cum spuneam, baia mea e plina de diverse sticlute, cu diverse continuturi. Iar tata, om incurcat de aceasta diversitate, in timp ce isi facea un dus revigorant aplica pe par un sampon cu miros de capsune. Si pentru ca mirosea atat de frumos si facea o asa de multa spuma, il foloseste si pentru corp. Iese din baie imprastiind o mireasma imbatatoare de capsune. Tresar din fotoliu si-l intreb nedumerita de cand a inceput sa-si faca bai aromate cu spumat de baie. Saracul… nu vreti sa stiti ce fata a facut, tot ce a putut spune a fost: care e samponul ca tre’ sa ma spal iar…
Si aschia:
Eu… eu pot multe si de cele mai multe ori pot sa ma fac de ras. De data asta am ras singura. Imi cumpar un set de produse cosmetice scumpe. Un gel de dus si o crema de corp. Aceeasi sticla, aceeasi culoare, singura diferenta este ca se desfac diferit. Stiti voi, seamana cu samponul si balsamul. Unul sta in picioare, celalalt in cap. Deci intru sub dus, las cateva secunde apa sa ma incalzeasca, intind mana, apuc una dintre minunatele sticlute, torn in palma continutul si il aplic prin miscari circulare pe fata. Miscarile mele circulare s-au blocat, caci mainile mele mi se lipisera de fata. Spuma ioc. Ma ce dracu de gel de dus e asta??? Citesc pe sticla: “Nourishing Moisture – Beauty Body Milk”!!! Grozav, acum sunt unsuroasa si lipiciasa… doamne cat de greu se curata crema de corp de pe pielea umeda… deci: Don’t do this at home.
marți, 1 decembrie 2009
Accepta ca sa poti uita!
Sunt momente in trecutul nostru care persista si continua sa existe si sa traiasca impreuna cu noi. Amintiri de care am vrea sa scapam cu orice chip nu ne dau pace si promit sa ne urmareasca mereu. Cateodata ne fac bine, dar de cele mai multe ori ne provoaca sa ramanem blocati intr-un trecut mult prea indepartat, intr-un timp ce nu va fi nicicand reversibil. Si atunci de ce nu uitam?
Uitarea ar fi antidotul perfect pentru a scapa de imaginile chinuitoare din trecut. Dar nu uitam ceea ce vrem. Paradoxal, desi memoria omului este selectiva, ea alege sa retina ceea ce noi ne dorim cel mai mult sa dispara si invers. Spun asta pentru ca, de cand ma stiu, mi s-a spus ca sunt o persoana imprastiata, ca intr-o buna zi o sa-mi pierd si capul (impreuna cu portofelul, cheile, banii, actele de la masina si altele). Deci pot sa uit. Sunt chiar buna la asta. Atunci de ce nu uit si ceea ce-mi propun sa uit?
Imi spunea cineva ca este important sa invat sa traiesc acceptand trecutul si ca orice efort de a-l face sa dispara este zadarnic. Zicea ca numai atunci cand voi invata sa il accept voi incepe, probabil sa-l si uit. Sau sa-l accept ca pe un trecut si atat. Naiba stie...
Uitarea ar fi antidotul perfect pentru a scapa de imaginile chinuitoare din trecut. Dar nu uitam ceea ce vrem. Paradoxal, desi memoria omului este selectiva, ea alege sa retina ceea ce noi ne dorim cel mai mult sa dispara si invers. Spun asta pentru ca, de cand ma stiu, mi s-a spus ca sunt o persoana imprastiata, ca intr-o buna zi o sa-mi pierd si capul (impreuna cu portofelul, cheile, banii, actele de la masina si altele). Deci pot sa uit. Sunt chiar buna la asta. Atunci de ce nu uit si ceea ce-mi propun sa uit?
Imi spunea cineva ca este important sa invat sa traiesc acceptand trecutul si ca orice efort de a-l face sa dispara este zadarnic. Zicea ca numai atunci cand voi invata sa il accept voi incepe, probabil sa-l si uit. Sau sa-l accept ca pe un trecut si atat. Naiba stie...
marți, 17 noiembrie 2009
Pitzipoanca de Mall
Este deja un fapt dovedit: pitzipoancele si cocalarii ne-au inconjurat, ne domina, sunt la fiecare colt de strada, in spatele fiecarui calculator, in mijloacele de transport in comun sau in masini luxoase… Mai nou, invadeaza si cladirile de birouri, ne devin colegi sau colege, oameni pe care trebuie sa-i respectam, din principiu. Mai grav este ca principiul “respecta-ti colegii” se bate cap in cap cu principiul “evita pitzipoancele”.
Acum sa va spun cate ceva despre colega mea, Pitzipoanca de Mall. Si scriu cu litera mare pentru ca Ea este cineva, nu este o pitzi oarecare, ci este cea mai cea dintre toate cele.
Pitzipoanca mea are 1,90 m, poarta tocuri de 10 cm, merge cu bustul (adica tzatzele) impins bine in fatza, cu fesele (adica fundul) bine impinse in directia opusa, cu bratele falfaind delicat in jurul coapselor si defileaza asa (la propriu) prin birou, de la usa la geam, de la geam la usa de patru-cinci ori pe zi.
Eh, cu defilarea m-am obisnuit, incerc sa o ignor, incerc sa ma abtin sa o intreb de ce se chinuie sa mearga asa, problema cea mai grava apare cand deschide gura si da grai gandurilor ei blonde desi, paradoxal, este bruneta!
Astazi m-a amuzat teribil. Si pentru ca am ras pe saturate, am hotarat sa va amuz si pe voi! Iata o discutie intre “tipul din Berceni” (singurul baiat din biroul nostru) si Pitzipoanca de Mall:
tipul din Berceni: - … da ma, dar voi ajungeti imediat cu masinile persoanle, eu merg cu transportul in comun in fiecare zi, e normal sa intarzii!
Pitzipoanca de Mall: - Vai, da ce te vaiti asa, tu stii cata treaba am eu in fiecare zi?
tipul din Berceni: - Cata treaba?!?!
Pitzipoanca de Mall: - Pai dimineata vin la munca, apoi mai merg la facultate la doua-trei cursuri (hai fato… asa multe??si da, gagica e studenta la drept, evident!), apoi merg la sala (dap, asta e o treaba importanta), apoi merg in Mall (oki, acu m-ai dat pe spate! In fiecare zi???)
tipul din Berceni: - Da tu mergi in Mall in fiecare zi? Ce draq faci acolo?
Pitzipoanca de Mall: Shopping! (ofc, o pitzi nu e pitzi destul daca nu e si fudula)
tipul din Berceni, foarte calm si serios: Faci shopping in fiecare zi?!
Pitzipoanca de Mall: A, nu! Cateodata mai beau si o cafea (e, la draq! Asta e o treaba chiar foarte importanta, te intelegem!)
tipul din Berceni: Da’ in Mall sunt numai tarani, mie asa mi se pare.
Pitzipoanca de Mall: E na, eu merg mereu! (no comment!)
Si asa, in incheiere, Pitzi a mea ii sugera colegului din Berceni: - Hai sa schimbam draq locul asta de munca-ca o sa ajungem dobitoci, ni se atrofiaza “creierele”! Of, draga mea, nu stiu cat de atrofiat este creierul tau, dar cert este ca mie mi-e foarte frica pentru al meu – doar tre’ sa te suport in fiecare zi!
Acum sa va spun cate ceva despre colega mea, Pitzipoanca de Mall. Si scriu cu litera mare pentru ca Ea este cineva, nu este o pitzi oarecare, ci este cea mai cea dintre toate cele.
Pitzipoanca mea are 1,90 m, poarta tocuri de 10 cm, merge cu bustul (adica tzatzele) impins bine in fatza, cu fesele (adica fundul) bine impinse in directia opusa, cu bratele falfaind delicat in jurul coapselor si defileaza asa (la propriu) prin birou, de la usa la geam, de la geam la usa de patru-cinci ori pe zi.
Eh, cu defilarea m-am obisnuit, incerc sa o ignor, incerc sa ma abtin sa o intreb de ce se chinuie sa mearga asa, problema cea mai grava apare cand deschide gura si da grai gandurilor ei blonde desi, paradoxal, este bruneta!
Astazi m-a amuzat teribil. Si pentru ca am ras pe saturate, am hotarat sa va amuz si pe voi! Iata o discutie intre “tipul din Berceni” (singurul baiat din biroul nostru) si Pitzipoanca de Mall:
tipul din Berceni: - … da ma, dar voi ajungeti imediat cu masinile persoanle, eu merg cu transportul in comun in fiecare zi, e normal sa intarzii!
Pitzipoanca de Mall: - Vai, da ce te vaiti asa, tu stii cata treaba am eu in fiecare zi?
tipul din Berceni: - Cata treaba?!?!
Pitzipoanca de Mall: - Pai dimineata vin la munca, apoi mai merg la facultate la doua-trei cursuri (hai fato… asa multe??si da, gagica e studenta la drept, evident!), apoi merg la sala (dap, asta e o treaba importanta), apoi merg in Mall (oki, acu m-ai dat pe spate! In fiecare zi???)
tipul din Berceni: - Da tu mergi in Mall in fiecare zi? Ce draq faci acolo?
Pitzipoanca de Mall: Shopping! (ofc, o pitzi nu e pitzi destul daca nu e si fudula)
tipul din Berceni, foarte calm si serios: Faci shopping in fiecare zi?!
Pitzipoanca de Mall: A, nu! Cateodata mai beau si o cafea (e, la draq! Asta e o treaba chiar foarte importanta, te intelegem!)
tipul din Berceni: Da’ in Mall sunt numai tarani, mie asa mi se pare.
Pitzipoanca de Mall: E na, eu merg mereu! (no comment!)
Si asa, in incheiere, Pitzi a mea ii sugera colegului din Berceni: - Hai sa schimbam draq locul asta de munca-ca o sa ajungem dobitoci, ni se atrofiaza “creierele”! Of, draga mea, nu stiu cat de atrofiat este creierul tau, dar cert este ca mie mi-e foarte frica pentru al meu – doar tre’ sa te suport in fiecare zi!
sâmbătă, 7 noiembrie 2009
Everlasting love - cel putin pentru mine
Nu sunt o experta intr-ale criticii sau intr-ale concertelor. Recunosc, n-am fost pana acum la niciun concert, nu sunt o fana inraita a niciunui artist, adica nu intr-atat de inraita incat sa dau cateva milioane de lei pe un bilet pentru a asculta cateva zeci de minute de muzica.
Si pentru ca am aflat de concertul Sandrei, cel de ieri seara, am hotarat sa agit putin apele, sa fac o mica scena, sa ma plang la cine trebuie, poate – poate fac si eu rost de o invitatie… moca. Si am reusit! Vineri seara aveam doua invitatii pe birou, doua bilete la primul concert din viata mea, la Sandra!
Pe Sandra o ascult de cand ma stiu. Melodiile ei n-au lipsit niciodata din playlist-urile mele, fie ele pe casete audio, CD-uri, mp-3 sau direct in Winamp. Incantarea era cu atat mai mare cu cat nu am crezut niciodata ca voi ajunge atat de aproape de o vedeta de rangul ei, desi vremea in care ea atingea culmile succesului s-a stins de foarte mult timp.
Inarmata cu multa nerabdare, mi-am facut greu loc printre negriciosii de la intrare care iti vindeau bilete cu forta, am pasit entuziasmata in holul Salii Palatului, am dat 5 lei pe o sticla de Nestea de 0,5 l (evident, doar suntem in Romania), am primit un trandafir rosu de la o domnisoara draguta, am urcat sute de trepte in cautarea locului pe care-l detineam si am asteptat cuminte inceperea concertului.
In deschidere, Francesco Napoli, un italian energic si agitat a intretinut atmosfera prin cateva cantece reusite, dar mai ales prin deschiderea fata de public si fata de “femeile din Romania”. Dupa ce a coborat de pe scena, a sarutat o parte din “tinerele talente” din public, a preluat initiativa si a invitat apoi pe scena cele mai blonde fete din sala pe care le-a pus sa cante o data cu el. Concertul a luat brusc o intorsatura de circ, blondele noastre tremurau ca varga in lumina reflectoarelor si chiar au incercat sa cante cateva versuri in microfon, insa nu au reusit decat sa provoace hohote de ras isteric din partea miilor de spectatori din sala.
Cand aveam impresia ca Francesco nu mai vrea sa iasa de pe scena, cand concertul (sau circul) lui se lugea deja de peste 1 ora si jumatate, cand incepusem sa ma plictisesc, reuseste sa iasa din sala impins mai mult sau ma putin de public si toata lumea incepe sa aplaude in asteptarea Sandrei. Si spectatorii aplaudau, aplaudau… dar Sandra intarzia sa apara. In sfarsit si-a facut aparitia exact in momentul inceperii fluieraturilor si huiduielilor.
Prima melodie abordata, evident, Maria Magdalena! Publicul a inceput sa cante o data cu ea, cateva secunde n-am mai auzit melodia pentru ca incercam sa o privesc in detaliu si pentru ca eram socata de schimbarea ei. Din pacate, semnele batranetii lasa urme adanci pe fiecare dintre noi, vedete sau oameni normali, iar Sandra nu a ramas acum decat o umbra a ceea ce a fost in trecut. Imbatranita din toate punctele de vedere, imbracata cel putin ciudat pentru varsta pe care o are acum, a incercat sa se ridice la inaltimea asteptarilor publicului, insa acest lucru nu i-a reusit aproape deloc.
Dupa alte doua, trei melodii devenise evident faptul ca nu canta live, iar peste 40 de minute deja se pregatea sa se retraga.
Un concert nu prea reusit, o artista care clar nu mai poate fi ce a fost, aplauze, multumiri din partea ei, dezamagire din partea publicului… o seara placuta pentru mine, ca deh, primul concert la care am asistat, deci trebuie sa raman cu o amintire cat de cat placuta. Important este ca nu mi-am schimbat parerea despre Sandra, ii apreciez in continuare vocea si muzica, indiferent de anii ce au trecut peste chipul ei. Nu vreau sa o critic, nu vreau sa ma aflu printre cei ce ii cer sa se retraga, eu inca o indragesc si inca ascult cu placere muzica ei.
Cu bune si cu rele, Sandra – Everlasting love:
Si pentru ca am aflat de concertul Sandrei, cel de ieri seara, am hotarat sa agit putin apele, sa fac o mica scena, sa ma plang la cine trebuie, poate – poate fac si eu rost de o invitatie… moca. Si am reusit! Vineri seara aveam doua invitatii pe birou, doua bilete la primul concert din viata mea, la Sandra!
Pe Sandra o ascult de cand ma stiu. Melodiile ei n-au lipsit niciodata din playlist-urile mele, fie ele pe casete audio, CD-uri, mp-3 sau direct in Winamp. Incantarea era cu atat mai mare cu cat nu am crezut niciodata ca voi ajunge atat de aproape de o vedeta de rangul ei, desi vremea in care ea atingea culmile succesului s-a stins de foarte mult timp.
Inarmata cu multa nerabdare, mi-am facut greu loc printre negriciosii de la intrare care iti vindeau bilete cu forta, am pasit entuziasmata in holul Salii Palatului, am dat 5 lei pe o sticla de Nestea de 0,5 l (evident, doar suntem in Romania), am primit un trandafir rosu de la o domnisoara draguta, am urcat sute de trepte in cautarea locului pe care-l detineam si am asteptat cuminte inceperea concertului.
In deschidere, Francesco Napoli, un italian energic si agitat a intretinut atmosfera prin cateva cantece reusite, dar mai ales prin deschiderea fata de public si fata de “femeile din Romania”. Dupa ce a coborat de pe scena, a sarutat o parte din “tinerele talente” din public, a preluat initiativa si a invitat apoi pe scena cele mai blonde fete din sala pe care le-a pus sa cante o data cu el. Concertul a luat brusc o intorsatura de circ, blondele noastre tremurau ca varga in lumina reflectoarelor si chiar au incercat sa cante cateva versuri in microfon, insa nu au reusit decat sa provoace hohote de ras isteric din partea miilor de spectatori din sala.
Cand aveam impresia ca Francesco nu mai vrea sa iasa de pe scena, cand concertul (sau circul) lui se lugea deja de peste 1 ora si jumatate, cand incepusem sa ma plictisesc, reuseste sa iasa din sala impins mai mult sau ma putin de public si toata lumea incepe sa aplaude in asteptarea Sandrei. Si spectatorii aplaudau, aplaudau… dar Sandra intarzia sa apara. In sfarsit si-a facut aparitia exact in momentul inceperii fluieraturilor si huiduielilor.
Prima melodie abordata, evident, Maria Magdalena! Publicul a inceput sa cante o data cu ea, cateva secunde n-am mai auzit melodia pentru ca incercam sa o privesc in detaliu si pentru ca eram socata de schimbarea ei. Din pacate, semnele batranetii lasa urme adanci pe fiecare dintre noi, vedete sau oameni normali, iar Sandra nu a ramas acum decat o umbra a ceea ce a fost in trecut. Imbatranita din toate punctele de vedere, imbracata cel putin ciudat pentru varsta pe care o are acum, a incercat sa se ridice la inaltimea asteptarilor publicului, insa acest lucru nu i-a reusit aproape deloc.
Dupa alte doua, trei melodii devenise evident faptul ca nu canta live, iar peste 40 de minute deja se pregatea sa se retraga.
Un concert nu prea reusit, o artista care clar nu mai poate fi ce a fost, aplauze, multumiri din partea ei, dezamagire din partea publicului… o seara placuta pentru mine, ca deh, primul concert la care am asistat, deci trebuie sa raman cu o amintire cat de cat placuta. Important este ca nu mi-am schimbat parerea despre Sandra, ii apreciez in continuare vocea si muzica, indiferent de anii ce au trecut peste chipul ei. Nu vreau sa o critic, nu vreau sa ma aflu printre cei ce ii cer sa se retraga, eu inca o indragesc si inca ascult cu placere muzica ei.
Cu bune si cu rele, Sandra – Everlasting love:
marți, 20 octombrie 2009
Stiam eu ca nu m-ai uitat!
Disparusei. Pur si simplu disparusei. Departe, foarte departe de orizontul meu. Chiar am crezut ca m-ai uitat definitv, ca ai uitat cat de important esti pentru mine. Credeam ca n-o sa ne mai vedem decat peste cateva luni…
Iar de cand ai disparut eu am intrat intr-o stare de amorteala teribila. Nimeni nu ma credea cand le spuneam ca este din cauza ta. Dar tu stii asta. Tu stii pentru ca ai fost mereu langa mine dinineata, m-ai trezit de atatea ori din somn cu mangaieri fierbinti si soapte doar de noi auzite. Acum imi pare rau ca te goneam cu atata brutalitate, regret ca nu te-am pretuit atunci cand ma copleseai cu atentia ta, dar e deja tarziu.
Tu ti-ai pierdut din forta, eu mi-am pierdut din voiosie. Insa astazi am zambit din nou. Dupa atata timp, am zambit din nou. Nu m-ai uitat! Stiam eu ca nu m-ai uitat!
Ultimele zile au lasat urme adanci pe geamul ce ne desparte, urme de lacrimi izvorate din ochii norilor intunecati. Probabil si ei sufereau ca si mine, tot dupa tine. Probabil ca vroiau sa simta si ei respiratia ta calda pe pleoape. Dar n-ai venit. Iar ei au plans. Eu doar am amortit.
Si urmele acelea, urmele lacrimilor au disparut ca prin farmec in clipa cand privirile noastre s-au intalnit. Ranile de pe geam si cele din sufletul meu s-au vindecat intr-o secunda. Exact in secunda in care am realizat ca nu m-ai uitat.
Iti multumesc ca ai fost din nou langa mine si ca m-ai dezmierdat cu razele tale calde. Promit sa te astept in fiecare zi cu aceeasi nerabdare si mai promit sa nu mai amortesc. Vreau sa fiu mereu pregatita pentru urmatoarea noastra intalnire.
“Can we ask the sun to shine forever?”
Iar de cand ai disparut eu am intrat intr-o stare de amorteala teribila. Nimeni nu ma credea cand le spuneam ca este din cauza ta. Dar tu stii asta. Tu stii pentru ca ai fost mereu langa mine dinineata, m-ai trezit de atatea ori din somn cu mangaieri fierbinti si soapte doar de noi auzite. Acum imi pare rau ca te goneam cu atata brutalitate, regret ca nu te-am pretuit atunci cand ma copleseai cu atentia ta, dar e deja tarziu.
Tu ti-ai pierdut din forta, eu mi-am pierdut din voiosie. Insa astazi am zambit din nou. Dupa atata timp, am zambit din nou. Nu m-ai uitat! Stiam eu ca nu m-ai uitat!
Ultimele zile au lasat urme adanci pe geamul ce ne desparte, urme de lacrimi izvorate din ochii norilor intunecati. Probabil si ei sufereau ca si mine, tot dupa tine. Probabil ca vroiau sa simta si ei respiratia ta calda pe pleoape. Dar n-ai venit. Iar ei au plans. Eu doar am amortit.
Si urmele acelea, urmele lacrimilor au disparut ca prin farmec in clipa cand privirile noastre s-au intalnit. Ranile de pe geam si cele din sufletul meu s-au vindecat intr-o secunda. Exact in secunda in care am realizat ca nu m-ai uitat.
Iti multumesc ca ai fost din nou langa mine si ca m-ai dezmierdat cu razele tale calde. Promit sa te astept in fiecare zi cu aceeasi nerabdare si mai promit sa nu mai amortesc. Vreau sa fiu mereu pregatita pentru urmatoarea noastra intalnire.
“Can we ask the sun to shine forever?”
marți, 13 octombrie 2009
Am un virus!
Da, deci am un virus in calculator! Si ma enerveaza.
Stii tu ce e ala un virus? O chestie sacaietoare, mica, foarte mica, (mai mica decat o furnica :P) ce apare in sistemul tau si e gata sa ti-l dea peste cap. Asadar, oricati antivirusi ai instalat de-a lungul anilor in sistem, chestia asta mica vine si distruge tot.
E ciudat, zau! Un virus invizibil sa nenoroceasca un hard de cea mai buna calitate, protejat de un firewall impenetrabil (de fapt, nu e chiar impenetrabil, dar asa se credea a fi).
Deci micul virus vine prin fir. Ala de net. El e cam zapacit de felul lui, nu cauta un calculator anume, ci vine asa, “la nimereala” si hop! Nimereste in PC-ul tau cand nici nu te astepti.
Dupa cateva zile de tatonare a terenului, se instaleaza confortabil in windows si asteapta momentul oportum pentru inceperea actiunii de distrugere. De fapt, asteapta mai intai sa vada ce documente le consideri tu mai importante si mai vitale, pentru a incepe cu acelea, ca sa fie sigur ca te umple de nervi (= varianta umana a virusilor din IT).
Isi intinde tentaculele invizibile prin fiecare coltisor al hardului, se inmulteste singur (app: oare cum se inmultesc virusii astia? Fac sex si ei? Hmm… vom cerceta!) si nu se da batut pana nu castiga lupta cu intregul sistem.
Acum tu, persoana inteligenta, cauti solutii. Si le gasesti: ori schimbi antivirusul, ii dai o scanare “deep” si ii bagi in carantina pe nesuferitii virusi - varianta proasta ca tot iti raman in calculator si tot te vor mai stresa la un moment dat, sau instalezi un alt windows – varianta recomandata, caci asa stii cu siguranta ca i-ai nimicit.
Inca ma mai gandesc ce varianta sa adopt pentru a scapa de virusul meu. Imi recomanda cineva ceva? Poate un antivirus “performant” (macar cu 1% mai performant decat virusul)… nu de alta dar in scurt timp imi va distruge toate programele...
Stii tu ce e ala un virus? O chestie sacaietoare, mica, foarte mica, (mai mica decat o furnica :P) ce apare in sistemul tau si e gata sa ti-l dea peste cap. Asadar, oricati antivirusi ai instalat de-a lungul anilor in sistem, chestia asta mica vine si distruge tot.
E ciudat, zau! Un virus invizibil sa nenoroceasca un hard de cea mai buna calitate, protejat de un firewall impenetrabil (de fapt, nu e chiar impenetrabil, dar asa se credea a fi).
Deci micul virus vine prin fir. Ala de net. El e cam zapacit de felul lui, nu cauta un calculator anume, ci vine asa, “la nimereala” si hop! Nimereste in PC-ul tau cand nici nu te astepti.
Dupa cateva zile de tatonare a terenului, se instaleaza confortabil in windows si asteapta momentul oportum pentru inceperea actiunii de distrugere. De fapt, asteapta mai intai sa vada ce documente le consideri tu mai importante si mai vitale, pentru a incepe cu acelea, ca sa fie sigur ca te umple de nervi (= varianta umana a virusilor din IT).
Isi intinde tentaculele invizibile prin fiecare coltisor al hardului, se inmulteste singur (app: oare cum se inmultesc virusii astia? Fac sex si ei? Hmm… vom cerceta!) si nu se da batut pana nu castiga lupta cu intregul sistem.
Acum tu, persoana inteligenta, cauti solutii. Si le gasesti: ori schimbi antivirusul, ii dai o scanare “deep” si ii bagi in carantina pe nesuferitii virusi - varianta proasta ca tot iti raman in calculator si tot te vor mai stresa la un moment dat, sau instalezi un alt windows – varianta recomandata, caci asa stii cu siguranta ca i-ai nimicit.
Inca ma mai gandesc ce varianta sa adopt pentru a scapa de virusul meu. Imi recomanda cineva ceva? Poate un antivirus “performant” (macar cu 1% mai performant decat virusul)… nu de alta dar in scurt timp imi va distruge toate programele...
joi, 1 octombrie 2009
In vis…
Pierduta pe malurile raului imaginar. Pierduta prin verdele deja ruginiu. Salcia uita sa mai planga cateva minute si adoarme molcoma in adierea vantului rece de toamna.
Nimeni nu scapa de anotimpuri, de soarta sau destin. Si eu si ea si voi, cu totii ne pierdem in abisul unui destin pe care incercam sa-l ghicim, dar uitam ca el este incert. Nu exista, el se construieste! Noi il construim!
Si visez… continui sa visez albastrul apei, verdele frunzelor, maroul pamantului, griul cerului… doi pasi ce nu ating firele de iarba ci pasesc moale deasupra covorului colorat de dedesubt. Uit de viitor. El nu exista in vis. In vis simt ca traiesc cu adevarat. Acolo peisajul e construit de mine, viitorul e construit de mine. Si e exact asa cum il vreau eu.
Rece, inghetata aproape, simt durerea frigului si inceputul iernii. Nu poti fii indiferenta la picaturile de apa de pe firele mici de iarba ce n-au apucat sa ajunga la maturitate.
Inca doi pasi, plutesc in continuare, abisul ramane, frigul ma cuprinde, culorile sunt din ce in ce mai sterse, orizontul din ce in ce mai aproape. Am amortit…
Nimeni nu scapa de anotimpuri, de soarta sau destin. Si eu si ea si voi, cu totii ne pierdem in abisul unui destin pe care incercam sa-l ghicim, dar uitam ca el este incert. Nu exista, el se construieste! Noi il construim!
Si visez… continui sa visez albastrul apei, verdele frunzelor, maroul pamantului, griul cerului… doi pasi ce nu ating firele de iarba ci pasesc moale deasupra covorului colorat de dedesubt. Uit de viitor. El nu exista in vis. In vis simt ca traiesc cu adevarat. Acolo peisajul e construit de mine, viitorul e construit de mine. Si e exact asa cum il vreau eu.
Rece, inghetata aproape, simt durerea frigului si inceputul iernii. Nu poti fii indiferenta la picaturile de apa de pe firele mici de iarba ce n-au apucat sa ajunga la maturitate.
Inca doi pasi, plutesc in continuare, abisul ramane, frigul ma cuprinde, culorile sunt din ce in ce mai sterse, orizontul din ce in ce mai aproape. Am amortit…
luni, 21 septembrie 2009
Trafic pietonal infernal
Asa se intampla de cele mai multe ori. Te inveti cu narav. Te inveti cu un confort si apoi te trezesti la realitate – aia dura! Nu mai poti profita de confortul tau si trebuie sa infrunti situatiile asa cum sunt ele, singura, fara ajutor.
Asa am patit si eu azi. A trebuit sa infrunt traficul din Bucuresti, dar ala pietonal. Si am realizat ceva - unii pot spune ca sunt nebuna, insa prefer haosul din traficul rutier decat pe cel pietonal.
Deci totul incepe cam asa: Te trezesti pe la 6.30 si deschizi geamul. Mare greseala! In septembrie, dimineata sunt sub 10 grade C. Asculti “vremea” si afli ca pe zi vor fi 25 de grade. Prima dilema: cu ce ma imbrac? Tre’ sa-mi fie suficient de cald dimineata, dar mai tarziu tre’ sa scap de hainele groase. Acum, daca ma puteam folosi de Bubu ma imbracam doar pentru cele 25 de grade, nu si pentru cele 7.
Next: Statia de autobuz, lume multa, imbulzeala mare, bilete scumpe (o socoteala simpla imi arata ca as da in jur de 40 de lei pe saptamana pe bilete – mai bine bag benzina de banii aia). Troleibuzul soseste in statie. Ma urc, de voie de nevoie, sunt impinsa din spate, din lateral, ma izbesc de fundul “mega-gospodinei” din fata mea care merge probabil la piata de la 8 dimineata, zaresc 5 cm de bara portocalie, cu un gest reflex imi smulg mana din buzunar si ma agat de ea, ma tin strans caci stiu ca la plecarea de pe loc voi face o intoarcere brusca in jurul ei si incerc sa respir dar nu pot. Sunt atat de multi oameni in jurul meu incat imi respira tot aerul, dar suport cu vitejie. 4 statii n-o sa mor (dar as putea sa lesin).
Buun, primul hop l-am trecut. Urmeaza tramvaiul. Statia de tramvai, mai plina decat cea de troleibuz, ma baga in sperieti. Si la dracu, va trebui sa merg vreo 10 statii cu asta! Mosi, mosulici, babe, babute… oare unde s-or duce toti asa dimineata? Plus ca mai au si pretentia sa ii lasi sa stea pe scaun ca de nu, scandalul e pe punctul de a incepe si risti sa fii linsat de ceata de pensionari. Deci din nou bara portocalie, piciorele bine infipte in podea (in pozitia echer – cea mai safe, credeti-ma!) si let’s go!
Dupa cele 10 statii iti mai revii, stii ca te apropii de destinatie, insa mai ai de indurat si mersul cu autobuzul. Slalom printre masini, fugi putin dupa el (asa, de inviorare), de data asta ii impingi tu pe cei din fata si urci. Bara, pozitia echer (deja ai experienta), plus ochii in paispe’ dupa controlori. Vezi controlorul, dai drumu la bara, te dezechilibrezi putin, te scotocesti de bilet (atentie! Biletul se composteaza doar la vederea inamicilor) perforezi repede si te linistesti. Peste 2 statii ajungi la destinatie…
Nu stiu daca v-ati dat seama, dar astea sunt doar cateva motive pentru care Bubu imi este atat de draga. Imi vreau confortul inapoi, o vreau atat de mult pe BUBU! La salariu ii fac plinul si o sa indur cu placere haosul din traficul rutier.
Asa am patit si eu azi. A trebuit sa infrunt traficul din Bucuresti, dar ala pietonal. Si am realizat ceva - unii pot spune ca sunt nebuna, insa prefer haosul din traficul rutier decat pe cel pietonal.
Deci totul incepe cam asa: Te trezesti pe la 6.30 si deschizi geamul. Mare greseala! In septembrie, dimineata sunt sub 10 grade C. Asculti “vremea” si afli ca pe zi vor fi 25 de grade. Prima dilema: cu ce ma imbrac? Tre’ sa-mi fie suficient de cald dimineata, dar mai tarziu tre’ sa scap de hainele groase. Acum, daca ma puteam folosi de Bubu ma imbracam doar pentru cele 25 de grade, nu si pentru cele 7.
Next: Statia de autobuz, lume multa, imbulzeala mare, bilete scumpe (o socoteala simpla imi arata ca as da in jur de 40 de lei pe saptamana pe bilete – mai bine bag benzina de banii aia). Troleibuzul soseste in statie. Ma urc, de voie de nevoie, sunt impinsa din spate, din lateral, ma izbesc de fundul “mega-gospodinei” din fata mea care merge probabil la piata de la 8 dimineata, zaresc 5 cm de bara portocalie, cu un gest reflex imi smulg mana din buzunar si ma agat de ea, ma tin strans caci stiu ca la plecarea de pe loc voi face o intoarcere brusca in jurul ei si incerc sa respir dar nu pot. Sunt atat de multi oameni in jurul meu incat imi respira tot aerul, dar suport cu vitejie. 4 statii n-o sa mor (dar as putea sa lesin).
Buun, primul hop l-am trecut. Urmeaza tramvaiul. Statia de tramvai, mai plina decat cea de troleibuz, ma baga in sperieti. Si la dracu, va trebui sa merg vreo 10 statii cu asta! Mosi, mosulici, babe, babute… oare unde s-or duce toti asa dimineata? Plus ca mai au si pretentia sa ii lasi sa stea pe scaun ca de nu, scandalul e pe punctul de a incepe si risti sa fii linsat de ceata de pensionari. Deci din nou bara portocalie, piciorele bine infipte in podea (in pozitia echer – cea mai safe, credeti-ma!) si let’s go!
Dupa cele 10 statii iti mai revii, stii ca te apropii de destinatie, insa mai ai de indurat si mersul cu autobuzul. Slalom printre masini, fugi putin dupa el (asa, de inviorare), de data asta ii impingi tu pe cei din fata si urci. Bara, pozitia echer (deja ai experienta), plus ochii in paispe’ dupa controlori. Vezi controlorul, dai drumu la bara, te dezechilibrezi putin, te scotocesti de bilet (atentie! Biletul se composteaza doar la vederea inamicilor) perforezi repede si te linistesti. Peste 2 statii ajungi la destinatie…
Nu stiu daca v-ati dat seama, dar astea sunt doar cateva motive pentru care Bubu imi este atat de draga. Imi vreau confortul inapoi, o vreau atat de mult pe BUBU! La salariu ii fac plinul si o sa indur cu placere haosul din traficul rutier.
duminică, 13 septembrie 2009
Sedinta foto
11 septembrie este pentru noi un motiv de sarbatoare. Simona intinereste cu inca un an. De exemplu, acum doua zile a implinit fix “18 ani” si la un asemenea eveniment se cere dezmat total.
Am servit cate o bere pentru a prinde curaj (ma rog, cele care nu mergeau cu masina si-au luat curaj din alcool, eu insa mi-am cautat curajul doar in Pepsi), am discutat putin despre ultimele evenimente importante din vietle noastre si apoi a venit ideea:
Sedinta foto!?!
Si nu asa oricum, oriunde, ci prin casa, prin curte, in hamac, langa hamac, pe balansoar, langa balansoar, pe copaci, in copaci, langa copaci, pe lemne, printre lemne, pe scara (nu vreti sa stiti ce sexy eram eu pe scara aia de lemn :P), pe masina, sub masina, in masina (biata caroserie de Tico…), cu palarie de pirat, de vrajitoare, de marinar sau casca de muncitor (Andreea arata parca iesita din filmul “Alien” cand purta casca). Si… am mai avut o idee. Sau Simona a avut-o: poze pe matura!?. Yap, ati ghicit: pe matura, sub matura, langa matura… Nici nu stiu de cine sa rad mai tare acum :))) Toate trei aratam ingrozitor de… comic?!?!
Intre cele doua sedinte foto a avut loc si inevitabila bataie cu frisca. Cine s-a gandit sa cumpere un tort de ciocolata a fost foarte inspirat. Din fericire era destul de putina frisca pe care o puteam folosi. Cred ca daca era un tort diplomat n-ar mai fi mancat nimeni nimic, l-am fi consumat pe post de munitie :P
Inca o data, La Multi Ani, Simona!!!!!
Am servit cate o bere pentru a prinde curaj (ma rog, cele care nu mergeau cu masina si-au luat curaj din alcool, eu insa mi-am cautat curajul doar in Pepsi), am discutat putin despre ultimele evenimente importante din vietle noastre si apoi a venit ideea:
Sedinta foto!?!
Si nu asa oricum, oriunde, ci prin casa, prin curte, in hamac, langa hamac, pe balansoar, langa balansoar, pe copaci, in copaci, langa copaci, pe lemne, printre lemne, pe scara (nu vreti sa stiti ce sexy eram eu pe scara aia de lemn :P), pe masina, sub masina, in masina (biata caroserie de Tico…), cu palarie de pirat, de vrajitoare, de marinar sau casca de muncitor (Andreea arata parca iesita din filmul “Alien” cand purta casca). Si… am mai avut o idee. Sau Simona a avut-o: poze pe matura!?. Yap, ati ghicit: pe matura, sub matura, langa matura… Nici nu stiu de cine sa rad mai tare acum :))) Toate trei aratam ingrozitor de… comic?!?!
Intre cele doua sedinte foto a avut loc si inevitabila bataie cu frisca. Cine s-a gandit sa cumpere un tort de ciocolata a fost foarte inspirat. Din fericire era destul de putina frisca pe care o puteam folosi. Cred ca daca era un tort diplomat n-ar mai fi mancat nimeni nimic, l-am fi consumat pe post de munitie :P
Inca o data, La Multi Ani, Simona!!!!!
miercuri, 2 septembrie 2009
Furtuna-n paradis
O furtuna aparuta din senin a facut-o sa-si doreasca sa fi refuzat invitatia de a participa la aceasta escapada exotica. Acum e prea tarziu sa mai schimbe ceva. Norii negri de la orizont si vantul ce incepe sa sufle din ce in ce mai puternic ii dau de inteles ca va trebui sa infrunte inevitabilul.
Inca isi aminteste cat de imbietoare i se pareau acele cocktail-uri de ananas reci, servite intr-un bar improvizat intre cativa palmieri umbrosi, acele ape de un albastru pur si acel nisip alb ce i se strecura delicat printre degetele de la picioare facand-o sa se infioare de placere. Si soarele… in primul rand soarele a atras-o. De cand se stie a adorat sa isi lase trupul sa se rasfete sub atingerea sa calda si placuta, iar aici exact asta ar fi gasit. N-a stat prea mult pe ganduri, a impachetat cateva lucruri lipsite de valoare, s-a inarmat cu multa speranta si pofta de viata si a pasit cu ochii inchisi spre paradisul mult visat.
Cand credea ca a gasit in sfarsit locul in care i-ar fi placut sa traiasca, a simtit cum caldura mult-adoratului soare dispare de pe pielea ei, cum nisipul, care pana acum ii aducea placeri de nedescris, incepe sa o loveasca violent peste pielea sensibila si cum apa si cerul incep sa capete nuante plumburii.
Evident, chiar si in acest paradis exista furtuni. Acum realizeaza ca si ea va infrunta una. Si regreta. Regreta ca nu s-a gandit nicio clipa cat de departe este de un adapost. S-a lasat purtata de splendoarea acelor taramuri si s-a indepartat de oameni, de civilizatie. Iar acum vantul este si mai puternic, nisipul loveste si mai dureros, iar intunericul din zare o sperie teribil.
Pentru cateva clipe renunta sa mai lupte. Natura este mult prea puternica pentru o fiinta atat de plapanda si neinsemnata precum ea. A inchis ochii, a deschis larg bratele si a acceptat toate loviturile pe care le primea de la picaturile de ploaie si pietricelele de nisip care-i biciuiau acum corpul in intregime… Macar sunt multumita ca am ajuns aici, ca am vazut si am simtit aceste locuri, isi spunea in timp ce lacrimile ii alunecau pe obraji…
A vrut sa mai deschida ochii pentru ultima oara, sa mai priveasca inca o data locul acela de care se indragostise de cum ajunsese acolo. Isi roteste privirea spre stancile impunatoare din dreapta si ramane inmarmurita. Nu trebuie sa renunte, exista o cale de scapare! Acolo, in stanca aceea, la doar cativa pasi, este o mica pestera ce o poate adaposti pana va trece furtuna…
Fugind spre locul salvator se gandea ca peste putin timp paradisul isi va redobandi frumusetea, ba chiar va fi mult mai albastru, la fel ca ochii ei - mult mai frumosi dupa ce isi va sterge lacrimile…
Inca isi aminteste cat de imbietoare i se pareau acele cocktail-uri de ananas reci, servite intr-un bar improvizat intre cativa palmieri umbrosi, acele ape de un albastru pur si acel nisip alb ce i se strecura delicat printre degetele de la picioare facand-o sa se infioare de placere. Si soarele… in primul rand soarele a atras-o. De cand se stie a adorat sa isi lase trupul sa se rasfete sub atingerea sa calda si placuta, iar aici exact asta ar fi gasit. N-a stat prea mult pe ganduri, a impachetat cateva lucruri lipsite de valoare, s-a inarmat cu multa speranta si pofta de viata si a pasit cu ochii inchisi spre paradisul mult visat.
Cand credea ca a gasit in sfarsit locul in care i-ar fi placut sa traiasca, a simtit cum caldura mult-adoratului soare dispare de pe pielea ei, cum nisipul, care pana acum ii aducea placeri de nedescris, incepe sa o loveasca violent peste pielea sensibila si cum apa si cerul incep sa capete nuante plumburii.
Evident, chiar si in acest paradis exista furtuni. Acum realizeaza ca si ea va infrunta una. Si regreta. Regreta ca nu s-a gandit nicio clipa cat de departe este de un adapost. S-a lasat purtata de splendoarea acelor taramuri si s-a indepartat de oameni, de civilizatie. Iar acum vantul este si mai puternic, nisipul loveste si mai dureros, iar intunericul din zare o sperie teribil.
Pentru cateva clipe renunta sa mai lupte. Natura este mult prea puternica pentru o fiinta atat de plapanda si neinsemnata precum ea. A inchis ochii, a deschis larg bratele si a acceptat toate loviturile pe care le primea de la picaturile de ploaie si pietricelele de nisip care-i biciuiau acum corpul in intregime… Macar sunt multumita ca am ajuns aici, ca am vazut si am simtit aceste locuri, isi spunea in timp ce lacrimile ii alunecau pe obraji…
A vrut sa mai deschida ochii pentru ultima oara, sa mai priveasca inca o data locul acela de care se indragostise de cum ajunsese acolo. Isi roteste privirea spre stancile impunatoare din dreapta si ramane inmarmurita. Nu trebuie sa renunte, exista o cale de scapare! Acolo, in stanca aceea, la doar cativa pasi, este o mica pestera ce o poate adaposti pana va trece furtuna…
Fugind spre locul salvator se gandea ca peste putin timp paradisul isi va redobandi frumusetea, ba chiar va fi mult mai albastru, la fel ca ochii ei - mult mai frumosi dupa ce isi va sterge lacrimile…
vineri, 3 iulie 2009
Prea plictisita pentru a scapa de plictiseala
Eu ma plictisesc foarte repede: ma plictisesc de oameni, de locuri, de activitati, de job-uri… Ma plictisesc atunci cand intru intr-o rutina ce ma copleseste si oricat as incerca sa schimb lucrurile ma tot lovesc de obstacole care ma impiedica sa redevin activa. Atunci ma transform in cel mai ursuz om de pe pamant care nu vrea decat sa fuga in creerii muntilor unde sa se poata manifesta liber, fara constrangeri, fara obstacole.
Stiu, obstacolele apar in calea noastra pentru a ne impulsiona sa le depasim, pentru a nu obtine orice dorim fara efort, insa unele sunt atat de greu (sau imposibil de depasit) incat ne plafonam si ramanem intr-o stare de plictiseala permanenta care, pe termen lung, ne poate afecta iremediabil.
Eu nu vreau sa fiu plictisita! Firea mea este una vesela, mereu activa, mereu agitata si nu inteleg de ce, in ultimul timp, ma las coplesita de astfel de stari de oboseala psihica. In mod normal, as fi facut tot ce este omeneste posibil pentru a nu ma plafona in starea pe care o detest cel mai mult. Acum, lipsita de energie, lipsita de initiativa, ma las purtata pe valurile sale in speranta ca voi ajunge la un mal cu nisip auriu, cu soare dogoritor si palmieri umbrosi.
Dar de ce fac asta? De ce sa astept sa mi se intample? De ce nu iau initiative si de ce raman pasiva atunci cand vad ca viata mi se indreapta spre rutina? Sa fie oare de vina obstacolele? Chiar infrunt obstacole imposibil de depasit? Probabil ca da!
Voi incerca sa fac ceva, sa scap din umbra acestei stari, insa mai stau putin… sunt prea plictisita pentru a putea sa scap de plictiseala.
Voi ce remedii folositi impotriva plictiselii? Mi-ar prinde bine cateva sfaturi J
marți, 13 ianuarie 2009
Respira, zambeste si taci!
Incerci sa te faci placuta in societate, incerci sa ii faci pe toti sa te placa, chiar daca uneori iti vine sa-ti iei campii, sa-i impusti in cap sa nu mai existe atatea persoane care te judeca si sa te lase o data in pace.
Supravietuiesti si faci eforturi supraomenesti sa treci si peste clipele astea in care esti nevoita sa pari fericita si lipsita de griji desi in mintea ta nu exista decat probleme, intrebari si o oboseala psihica care n-are leac.
Inspiri, expiri… respiri ca sa supravietuiesti. Desi picioarele-ti sunt gata sa porneasca intr-un sprint spre usa si deja visezi la patul moale ce te asteapta acasa, adunatura de fetze schimonosite din jurul tau incearca prin toate metodele sa-ti scoata un zambet.
Simti privirile lor ca pe niste coate ce ti se infig intre coastele si asa dureroase. “Zambeste!” iti spune constiinta. Daca nu zambesti o sa te streseze si mau rau! Si zambesti dar tot cu gandul la patul si odihna de acasa.
Nu conteaza ca este un moment nepotrivit. Trebuie sa-i infrunti pe toti. Nu conteaza ce vrei tu in momentul asta. Nu mai protesta. Cel mai bine ar fi sa taci!
Respira, zambeste si taci! O sa treaca si asta…
Supravietuiesti si faci eforturi supraomenesti sa treci si peste clipele astea in care esti nevoita sa pari fericita si lipsita de griji desi in mintea ta nu exista decat probleme, intrebari si o oboseala psihica care n-are leac.
Inspiri, expiri… respiri ca sa supravietuiesti. Desi picioarele-ti sunt gata sa porneasca intr-un sprint spre usa si deja visezi la patul moale ce te asteapta acasa, adunatura de fetze schimonosite din jurul tau incearca prin toate metodele sa-ti scoata un zambet.
Simti privirile lor ca pe niste coate ce ti se infig intre coastele si asa dureroase. “Zambeste!” iti spune constiinta. Daca nu zambesti o sa te streseze si mau rau! Si zambesti dar tot cu gandul la patul si odihna de acasa.
Nu conteaza ca este un moment nepotrivit. Trebuie sa-i infrunti pe toti. Nu conteaza ce vrei tu in momentul asta. Nu mai protesta. Cel mai bine ar fi sa taci!
Respira, zambeste si taci! O sa treaca si asta…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)