Viata fara sentimente

Astazi am avut o revelatie. Bine, cred ca ma mai gandisem eu la aspectul asta, insa astazi i-am dat importanta ce i se cuvine. Cum ar fi viata fara sentimente? Ei bine, ar fi... PERFECTA! Da, da! Am stat, am analizat, am facut brainstorming cu colega mea si am ajuns la marea concluzie: viata ar fi perfecta fara sentimete!

Sa ne imaginam ca nu mai exista dorul. Sa nu ne mai fie dor. Minunat: nu-mi mai e dor de nimeni si de nimic! Stiti ca exista sentimente de dor care provoaca dureri. Dureri psihice si fizice. Nu mai vreau sa existe dorul care doare. Asadar, sa eradicam dorul.

Iubirea... cred ca ar fi trebuit sa incep cu ea. Sentimentul de iubire este cel mai frumos dar si cel mai dureros dintre sentimente. “Iubirea este doar un vis fara de rost” - spunea Mihail Lermontov si tind sa ii dau dreptate intrutotul. Sau, mai pe intelesul tuturor, sa o citez pe prietena mea, o experta intr-ale zicalelor: "Iubirea e un kkt" - am incheiat citatul”. Da, da! Nu te contrazic aici pentru ca nu am cum. Daca dorul doare, iubirea are tendinta sa sfasie, sa omoare oamenii si sa distruga minti. Asadar, sa eradicam si iubirea.

Dragostea. Eh, nu departe de iubire, dar ceva mai bland, este sentimentul de dragoste. N-as suferi nici daca ar disparea si el. “Dragostea poate fi minunata, dar de asemenea poate fi foarte destructiva. Ea poate face oamenii sa minta, sa insele sau chiar sa omoare” - Dave Barry. Ce-mi place cand descopar oameni care gandesc la fel ca mine... Deci ce nevoie avem de dragoste cand ea ne poate face sa mintim, sa inselam sau sa ne omoram? Cred ca toata lumea este de acord: sa eradicam si dragostea.

La polul opus dragostei, este ura. Ura, un sentiment cel putin ciudat, caci nu stiu daca din el a izvorat dragostea sau din dragoste a izvorat ura. Situate la poluri opuse, aceste doua sentimente pot avea aceleasi efecte asupra unei biete fiinte umane ce se lasa coplesita de una dintre ele. Nu mai dau citate celebre, acum vreau s-o citez din nou pe prietena mea: “il urasc si il urasc atat si atat si atat si atat si atat si atat si atat si atat si atat si atat de mult”. Asadar, sa eradicam dragostea, iubirea si dorul!!!

Mai sunt cateva exemple de sentimente fara de care as putea trai bine-mersi, chiar mai bine decat acum, insa cele de mai sus sunt primordiale.

Stiu ca doar ma amagesc singura... viata s-ar transforma in ceva mult prea frumos daca n-ar mai fi sentimentele, insa perfectiune nu exista. Asadar, sa ne multumim cu suferinta, drama, ura, iubirea si alte stari (minunate) pe care am fost inzestrati sa le traim. Bine ca ne ramane imaginatia. Eu inca imi mai imaginez cum ar fi viata fara sentimente...

Daca v-a placut ce ati citit pana acum, va invit sa va delectati si cu o alta viziune asupra acestui subiect.

Amintiri...

Un vant cald de inceput de vara adia printre frunzele proaspete ale nucului batran din curte de la bunica. Mama imi intinsese acolo o patura colorata si imi spusese sa astept cuminte surprizele ce mi se pregateau. Era sfarsitul lunii mai, o zi speciala pentru mine, o zi in care urma sa primesc multe, multe cadouri... era ziua mea!

Stateam cuminte. Trebuia sa fiu cuminte, mai ales acum. Ii cerusem mamei cu ceva timp un urma sa imi cumpere cea mai frumoasa papusa din lume. O vazusem intr-o vitrina colorata si chiar era cea mai frumoasa din lume. Am asteptat sa primesc ceea ce imi doream si mi s-a spus ca o voi primi de ziua mea daca voi fi cuminte. Intinsa pe patura de sub nuc, incercam sa imi amintesc daca am fost sau nu cuminte, asa cum imi ceruse mama. Imi placea sa cred ca am fost. Si sigur am fost.

Imediat, rabdarea mea a fost rasplatita. Alaturi de mine s-au asezat mama, tata si bunica. Mama imi ofera un tort frumos decorat pe care se inaltau mandre cinci lumanari, tata avea in brate o cutie mare, frumos impachetata si un suras complice pe fata (stiam amandoi ce este in cutie), iar bunica ma privea cu cei mai calzi ochi din lume (nici nu puteam sa ii cer mai mult decat dragostea pe care mi-o oferea neconditionat in fiecare clipa). Mi s-a cantat cel ma sincer si frumos “La multi ani”, apoi am fost invitata sa suflu in lumanari. Momentul in care am despachetat cadoul a fost minunat. Papusa pe care o tineam in brate mi se parea mult mai frumoasa decat cea din vitrina. Era la fel, numai ca aceasta era A MEA. Era a mea si era speciala. Era insufletita de dragostea celor mai speciale persoane din viata mea si de emotia puternica pe care o emanam eu. M-am uitat in ochii ei verzi si am stiut ca din acel moment vom fi cele mai bune prietene.

Au trecut douazeci de ani de atunci, douazeci si unu mai exact. Insa imi amintesc fiecare clipa. De fapt, ochii verzi ai papusii mele pe care am descoperit-o din intamplare intr-un dulap al amintirilor, m-au facut sa retraiesc acel moment la o intensitate maxima. Nu inteleg nici acum cum de nu am uitat niciun amanunt, nicio emotie, nimic. Pentru cateva clipe am avut din nou cinci ani. Pentru cateva clipe am fost din nou inocenta, fericita, emotionata, inconjurata de trei perechi de ochi blanzi si de multa dragoste. Mi-am uitat “cea mai buna prietena”, insa ea nu m-a uitat pe mine. Face si acum, ca si atunci minuni. Ma face sa zambesc, imi aminteste ca viata poate fi frumoasa cand sufletul meu este frumos, ma ajuta sa fiu din nou copil chiar daca doar pentru cateva clipe. Dar sunt niste clipe minunate.

Iincepand de atunci, “prietena mea” nu mai sta ascunsa in dulap, ci ma priveste dintr-un loc special. Un loc spre care imi indrept mereu atentia atunci cand imi pierd optimismul si tind sa devin trista. In ochii ei eu voi ramane mereu un copil. Si stiu ca trebuie sa fiu un copil fericit... si cuminte.



Vezi mai multe video din Muzica

My new baby

In sfarsit ne-am cunoscut. Dupa o foarte lunga asteptare, am reusit sa ne intalnim. A fost dragoste la prima vedere. El este ceea ce imi doream, este doar al meu, este mic dar puternic, este fidel si stiu ca ma iubeste, este incapator insa eu il vreau doar pentru mine, este... intr-un cuvant, este PERFECT!

… si fotogenic :) Iata:

Aseara am vazut un film…

Aseara eram obosita. Coplesita de caldura si de numarul enorm al nespalatilor din tramvaiul-minune care ma plimba in fiecare zi (de doua ori pe zi, chiar), am vrut, spre seara, sa iau aer si sa ma relaxez.

Desi nu-mi programaseam, am ajuns sa vad un film. In aer liber. O comedie. Sau nu, nu o comedie, o tragi-comedie. Personaje principale: doua (ma rog, trei cu mine – asta a fost un film in care m-am implicat trup si suflet… mai mult suflet, dar “bla”). Deci trei personaje: un el, o ea si-un spectator crispat.

Cei doi, el si ea, tineri si frumosi se afisaza pe ecranul minuscul inconjurati de lumina puternica a reflectoarelor si incep sa se agite (filmul era mai mult o mima, caci nu aveam sunet, ci doar o melodie pe fundal… de la kiss fm).

Actiunea: El da din maini, se agita, apoi iese din cadru. Ea, speriata, ridica mainile in semn de aparare apoi cade la podea. El revine in cadru si isi agita in continuare mainile facand semne disperate spre tanara cazuta la podea. Ea, intr-un moment de furie oarba se ridica si il infrunta. Vazandu-se infruntat, chipesul nostru tanar (el se crede cel mai chipes dintre chipesi - ma scuzati, trebuia sa spun asta) o smuceste pe frumoasa sa “mandra”, o calmeaza cu o imbratisare brusca si o invita afara din cadru. Se deschide o usa si se sting reflectoarele… actorii se retrag pentru un lung moment de reculegere afara din cadru.

Concluzia: Un soi de “Scene de casnicie” – serialul de comedie de pe Antena1, minute dina viata unor personaje ciudate, un film pe care nu l-am inteles, nu stiu daca a fost bataie in toata regula sau doar asa isi arata ei afectiunea, un scurt metraj tragi-comic pe care n-as mai vrea sa-l revad. Dar ce, e dupa mine??

Si pentru ca n-am avut camera la mine sa piratez evenimentul, va prezint mai jos un exemplu care “vorbeste” cel mai bine despre ceea ce am vazut eu aseara :) Enjoy!


Vezi mai multe video Haioase

my bad luck

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cica m-am nascut in ziua de Inviere, intr-o dimineata ploioasa de sfarsit de Mai. Se mai spune ca pe la ora 10.00, atunci cand luam eu primele guri de aer, a iesit si soarele, iar cerul s-a inseninat brusc.

Eh, asta imi povestea mama acum cativa ani si imi mai spunea si ca toata lumea din spital o felicita ca a nascut o fetita “frumoasa, cu gropita in barba, care va fi, cu siguranta, foarte norocoasa”. Ce ma mai bucuram cand o auzeam spunandu-mi toate lucrurile astea... Atunci o credeam, caci detineam naivitatea unui copil de12-13 ani. Acum, la cei aproape 26 nu mai cred o iota. Bine, stiu ca am o gropita in barba (de care nu sunt mandra deloc), insa partea aia cu norocul e doar un bullshit gogonat. Plus ca nici frumoasa nu ma cred...

Timp de 26 de ani am tot sperat ca va ajunge si la mine (norocul, ofc). Imi ziceam ca “asta nu a fost un an bun”, dar urmatorul cu siguranta va fi “my lucky one”. Si asa mai trecea inca unul si inca unul si inca unul si tot asa… pana am ajuns sa nu mai cred ca se va indrepta nimic. Pur si simplu sunt o persoana ghinionista. Ghinionista pe toate planurile si in toate modurile. Ghinionista in tot ce doresc, in tot ce intreprind, in tot ce imi propun, in tot ce vreau, in tot ce sper.

Am incercat sa-mi fac morocul cu mana mea. E o vorba parca, una care spune ca “norocul si-l face omul cu mana lui”. Si am incercat si varianta asta, zau! Am zis sa nu mai las lucrurile sa vina de la sine, ci sa incerc sa-mi schimb singura destinul. Intrezarisem eu un licar de lumina ce promitea sa-mi coloreze viata si sa-mi arate ce inseamna cu adevarat fericirea. Am dat totul la o parte si am urmat scanteia, care insa s-a stins brusc, lasandu-ma intr-un intuneric total, fara sprijinul pe care il indepartasem, fara instructiuni de resuscitare a unui creier bulversat si fara indicii care sa-mi arate drumul spre inapoi.

Dupa ce m-am obisnuit cat de cat cu intunericul acela ciudat, am incercat sa evit sa mai cred in luminite promitatoare si sa urmez calea mai simpla spre fericire, sa o caut in lucruri mai marunte. Asa m-am trezit plina de speranta in fata obtinerii unui lucru pe care mi-l doream cu ardoare inca de acum 5 ani. Cand totul parea ca se aranjeaza, mi s-a spus direct, fara ocolisuri: “Bai fato, baga-ti mintile in cap! N-ai sa obtii ceea ce vrei, nu vezi ca nu se poate? Viata e cam grea acum, nu ne permitem ce-ti doresti tu!”. Din nou, acelasi intuneric.

Apoi, purtata de valul opac, am ajuns in fata unor oameni pe care-i torturez cu indiferenta si nepasarea mea, oameni pe care ar trebui sa-i respect si sa-i ador, dar pe care nu fac altceva decat sa-i chinui. Stiu ca la un moment dat se vor satura si ma vor lasa si ei in acelasi intuneric terifiant. Stiu ca asa va fi pentru ca eu, “eu sunt o persoana ghinionista” (sau, mai bine zis, eu sunt o persoana SI MAI ghinionista)… ghimionista pe toate planurile.

Un Paste (ne)fericit!

Cu o zi inainte de cea mai mai mare sarbatoare a crestinilor mi s-a urat de catre toate cunostintele “Un Paste fericit!” si chiar am crezut ca asa o sa si fie. Gresit!

Dar sa incepem cu inceputul. Dupa ce renunt la obisnuita plecare la bunicii mei aflu ca nici prietenii care ma invitasera la ei nu mai raman acasa. Nervii si planurile date peste cap cer solutii disperate. Deci ce ramene de facut? Ma duc neinvitata la alti prieteni din Rosiorii de Vede. Cu tot curajul de care sunt in stare apelez la BUBU pe care o implor sa ma duca si sa ma aduca din vacanta mea, desi stiu ca este intr-o stare deplorabila.

O conduc grijuliu, nu o supar tot drumul, o laud cand porneste la a mia cheie, o felicit cand nu se opreste brusc si o mangai de cate ori pot. Ajung in siguranta in Rosiori, ma lovesc de niste fetze plictisite ce parca transmiteau “da voi ce naiba cautati aici?”, dau sa plec, ma lovesc de impotrivire, deci ramn… Proasta miscare.

A doua zi, Pastele. O zi frumoasa cu soare si aer placut. Imi spun ca nu mai are sens sa stresez lumea si dau sa plec. Mii de chei date la automat, mii de nervi, BUBU se impotriveste. Nu vrea sa porneasca si pace. Parca vroia sa-mi transmita ceva dar eu nu ma las. Stiu cum o pot forta: bujiile pe aragaz, le incing bine, le sterg frumos, le introduc fierbinti in orificii si reusesc sa o trezesc la viata.

Hotarata sa nu ratez aceasta zi frumoasa, in drum spre Bucuresti imi fac planuri de refacere a vacantei. Muzica buna, companie placuta, vreme superba… miros ciudat, un “trosc” asurzitor, o pedala de ambreiaj blocata, niste fum dens iese de sub capota. Frana! motorul se opreste singur. In fata, un semn ce indica ALEXANDRIA.

Chemam intariri, cineva trebuie sa ne tracteze de acolo. I really need to get to Bucharest! Gresit din nou! Intaririle noastre aveau planuri de gratar, la padure. Ne lasa de izbeliste in Alexandria nu inainte de a ne informa in ce directie e gara. Incerc sa ma calmez, nu-mi reuseste pe deplin, ajung la gara, pe usa principala, din fata scria “Intrarea pe la usa din fata”. Ma uit mai bine, sus scrie clar: Gara Alexandria. Deci sunt in fata garii… banuiesc. Ocolesc cladirea, trec pe langa alte trei usi, a patra e deschisa. Intru, cateva randuri de scaune de o parte si de alta a peretilor, o incapere de 5 metri patrati si doua ghisee. Unul inchis, iar in celalalt doarme o duduie blonda si tare sictirita. O trezesc si ii cer bilete pentru primul tren spre Bucuresti.

- Nu stiu domnisoara, eu sunt de Zimnicea.
- Nu doamna, suntem in Alexandria si eu vreau sa ajung la Bucuresti.
- Deci eu sunt de Zimnicea, ce nu intelegeti? Nu stiu ce tren ajunge la Bucuresti.
- Doamna, sa mai incercam o data: vreau sa ajung din aceasta gara, cu un tren, la Bucuresti. Cum fac asta?
- Nu stiu! Eu nu stiu, intrebati la colega.
- Doamna, biroul colegei este inchis! (vedea si ea asta, ca stateau fata in fata – tampita!).
- Atunci asteptati-o sa vina.
- Si cand vine?
- La 5 juma’
- Huh??? Pai e 12.00!!!.... (injuraturile nu le mai notam)

Ies nervoasa din gara, pe peron vad doi cetateni (romani get-beget) turmentati bine, dar imbracati in uniforme CFR.

- Nu va suparati, zic. Vreau sa ajung si eu la Bucuresti. Cu primul tren. Cand soseste in gara?
- Poate la Zimnicea domnisoara. (Deci astia s-au tacanit cu totii)
- Nu, nu, la Bucuresti. Bu-cu-resti.
- Domnisoara, da dumeavoastra nu sunteti din Romania? N-ati mai mers niciodata cu trenul?
- Asa ceva nu se poate. Explicati-mi ca nu inteleg. Cum dracu ajung din gara asta nenorocita la Bucuresti. Si nu, n-am mai mers cu trenul… pana acu 30 de minute am avut masina.
- Pai luati trenul asta de la peron pana in Rosiori si apoi spre Bucuresti. (trenul era de fapt o locomotiva cu un vagon). Este un tren pt angajati da poate va ia si pe voi.
- Poate?

Stupoare, draci si… injuraturi. Ce zi de Pasti, ce sa fim mai buni si mai intelegatori?? Nuuu. Am injurat tara asta, cu transportul ei si cu locuitorii ei pana am obosit. Racorita, m-am intors la cei doi romani autentici care stiu sa mearga cu trenul.

- Auziti, da Maxi-Taxi spre Bu-cu-resti, avem?
- Ha! Auzi la ea, Maxi-Taxi azi, in ziua de Pasti. Ha Ha Ha. N-avem azi.

Injur din nou si plec din gara. Apelam la ultima varianta, “suna niste prieteni” (altii decat cei plecati la gratar). Astfel aflu ca: unii au telefoanele inchise, altii sunt deja aburiti de alcool si gratare, altii fara benzina… in sfarsit vine salvarea. Andreea si sora ei isi vor intrerupe masa luata in familie pentru a veni sa ma adune de pe meleagurile frumoasei noastre patrii.

Punct de intalnire: intrarea in Alexandria, langa o mini-groapa de gunoi, in imediata vecinatate a soselei intens circulate. Cu o cutie de bere in mana, cu multi nervi la purtator, cu ceva mai putini prieteni si cu multa vointa ma asez pe un petic de iarba situat intre groapa de gunoi si sosea si astept masina ce va urma sa ma duca acasa. Dupa cateva ore de asteptare ajung spre inserat si acasa.

BUBU si-a dat duhul in ziua de Pasti si ma bucur sincer pentru ea. Stiu ca va ajunge in Rai, pentru ca daca mori in aceasta zi ti se iarta toate pacatele. Chiar si cel ca m-a lasat sa-mi petrec intreaga zi de Pasti la 100 de km de Bucuresti, langa o groapa de gunoi…

D-asta nu suportam sa ma spal pe cap cand eram mica

E jocul tau

Parcurg tiptil cu pasi marunti drumul spre inapoi si ma pierd incercand sa inteleg ce inseamna inainte. Adun in gand amintiri ce vin cu intrebari nedeslusite si imagini ravasite printre raze de soare si cladiri masive dintr-un oras prea plin, prea agitat.

In inertia vietii, ma las purtata pe valuri de iluzii si ma imbat cu mirosul sumbru de nou. Ma pierd in lumina palida a unei incaperi enorme si uit sa apas pe tasta de silent. Albastru. Atat recunosc: albastrul senin si literele negre impregnate in inima culorii.

Pe usa masiva din lemn ciocolatiu imi face in ciuda expresia “Va mai asteptam”. Prea tarziu. Acum chiar e prea tarziu sa numeri in gand clipele apuse si stranse in sertarul prafuit de vreme.

In jocul fulgilor impinsi de vantul puternic imi fac loc si eu. Imi trimit gandurile albe sa zburde alaturi de ei, ma prefac fericita si alerg fara directie. Cat de departe ma vei purta in jocul acesta perfect? Am rabdare… poate voi afla.

… sau poate doar parcurg drumul spre inainte incercand sa inteleg ce-a vrut sa insemne inapoi.

Eu si "adorabila" iarna

Nu se mai poate! Vreau sa fac incantatii, vreau sa fac o vraja, un blestem, ceva, orice: trebuie sa se termine mai repede cu iarna asta ce pare ca a inceput de o eternitate.

In cateva luni de sezon rece si alb si inghetat si friguros si insuportabil am invatat, de voie de nevoie, sa practic diverse sporturi de iarna. La ce ma refer? Iata:

1. Patinaj artistic pe trotuar: Ok, am fost la patinoar, am invatat sa patinez cu un instructor profesionist si bine am facut. Ieri dimineata, desi inarmata cu bocancii pe care i-am purtat mai mult decat mi-as fi dorit, am pasit somnoroasa pe trotuar. M-am trezit instantaneu cand mi-am dat seama ca desi paseam inainte, picioarele mele o luau lateral. Gata cu tinutul mainilor in buzunare, acum le foloseam pe post de aripi pentru mentinerea pozitiei in plan vertical, gata cu mersul relaxat, acum imi incordam toti muschii pentru a-mi mentine directia si marea bucurie venea din partea gecii bufante: daca e sa cad, macar sa-mi mai amortizeze socul. N-am cazut, dar nici mult nu mai aveam. Multumesc Mars Romania, multumesc doamnei instructor.

2. Lupte cu nametii: Acum am la picioare niste muschi de invidiat. Am mers atat de mult pe jos, prin troiene inalte cat un autoturism, pe alei nedeszapezite parca de ani de zile, pe stradute blocate de maldare de zapada, incat nici cel mai de soi fitness din cea mai de fitze sala din Bucuresti nu m-ar fi adus la asemenea rezultate. Multumesc ninsorii ca uite asa mai fac si eu miscare.

3. Slalom printre balti: Eh, iar daca zapada si inghetul nu erau suficiente, la noi iarna mai si ploua… torential!?! O ploaie, putina zapada topita = ingredientele potopului biblic. Balti, baltute, balticele, baltoaie, lacuri si rauri, toate se gasesc incepand din fata blocului si pana la orice destinatie as avea. Asadar, iarna asta mi-am dezvoltat si mobilitatea. Acum ma strecor cu foarte multa indemanare printre orice obstacole as intalni in cale. Multumesc primarilor, multumesc canalizarilor infundate.

Pentru ca mai sunt cateva sporturi recomandate pe o asemenea vreme pe care inca nu le-am experimentat - numaratul banilor si facutul copiilor, trebuie sa ma mobilizez caci vreau sa inchei cum se cuvine sezonul. Rapid, ca cica de maine vine primavara… la dracu! si eu iau banii abia in martie…

Pentru ca…

De ce eu, de ce mie, de ce asa… Urasc intrebarea asta si urasc faptul ca nu am intotdeauna pregatit un “pentru ca”. Nu am curajul sa abordez persoanele care detin “pentru ca”-ul meu si ma multumesc mereu sa raspund la marele DE CE prin banalul “poate”.

Asadar, de ce mi se intampla mie? Pentru ca mi-am dorit? Pentru ca am cautat? Pentru ca am indraznit? Pentru ca am incercat? Pentru ca am sperat? Neah, poate doar asa a fost sa fie!

De ce am acceptat minciuni? Pentru ca imi placea ce auzeam? Pentru ca eram mintita frumos? Pentru ca nu auzeam ce spuneai? Pentru ca am avut incredere? Neah, poate doar asa a fost sa fie.

De ce eu? Pentru ca eram in locul nepotrivit, la momentul nepotrivit? Pentru ca paream neajutorata? Pentru ca m-am nascut prea devreme sau prea tarziu? Pentru ca nu mai era altcineva prin preajma? Neah, poate doar asa a fost sa fie.

Deci: De ce eu? De ce mie? De ce asa? Simplu: pentru ca poate asa a fost sa fie!

Da. Deci am patinat!

M-am saturat de frig, de iarna si de zapada anul asta cum nu m-am saturat in ultimii 5 ani. Nu credeam sa mai descopar vreun farmec al iernii, caci in fiecare zi nu fac altceva decat sa-mi doresc sa vina cat mai repede primavara. Dar minunea s-a intamplat. Primesc o invitatie din partea ele.ro la patinoar. Gratuit, cu instructor personal… fetele s-au inghesuit sa se inscrie pe lista, eu m-am facut mica intr-un colt gandindu-ma ca nu o sa ma urc in veci pe niste lamele subtiri care aluneca pe gheata.

Deci refuz. In ultimul moment, o colega anunta ca nu mai poate ajunge, asa ca ramane un loc liber ce trebuie ocupat… de mine. Bine, merg dar nu patinez! Categoric nu!

Primirea la eveniment se face cu multa ciocolata Mars si diverse sortimente de ceai. Dragut si frumos. Patinoarul ala ma sperie in continuare… Nu trece mult timp si ma trezesc luata pe sus de doua dintre colegele mele: “Incalta-te acum cu patinele, trebuie sa incerci!”. Degeaba protestez, degeaba ma agit, degeaba. Nu stiu cum si cand dar ma trezesc pe gheata incaltata cu niste chestii de plastic ce au atasate pe talpa lamelele alea cretine de metal. Ma infig precum Kyri (pisica mea) cu ghearele in balustrada de lemn si incep sa urlu sa ma scoata cineva de acolo.

Instructoarea imi citeste crisparea pe fatza si ma abordeaza in cel mai "delicat" mod posibil: “Da drumul gardului si vino spe mine!” Ma intorc speriata: “Eu??” Tzipa din nou: “Hai, spre mine, acum!” Toata lumea se opreste si se uita spre noi. “Trebuie sa ma misc de aici, nu suport sa fiu in centrul atentiei!” Si cam atat mi-a trebuit: mi-am dat seama ca pot patina, mi-am dat seama ca imi si place sa fac asta. 2 ore am patinat incontinuu, am si cazut (foarte gratios) in aplauzele colegilor (cica asa se invata patinajul: cazand), iar restul a fost poveste… in concluzie, e foarte frumos la patinoar :)

P.S. Am un voucher pentru 7 intrari gratuite, patinele gratuit… abia astept sa merg din nou. ;) Pot lua pe oricine cu mine (tot gratuit)… doritori???

Un colt de strada

Viata are prostul obicei de a ne purta pe drumuri intortocheate si de a ne face sa dam valoare unor lucruri care, pana intr-un anumit moment, ni se pareau banale.

De fapt, n-am inteles exact cine da valoare lucrurilor: Viata sau noi? Noi sau persoanele care ne sunt alaturi in anumite momente? Si cand spun momente, ma refer la acele clipe cand esti fericit pana la cel mai mic detaliu, cand orice gest al tau degaja veselie, cand viata parca iti surade in fiecare secunda…

N-am mai trecut de ceva timp pe straduta aceea plina de gropi. Am crezut ca uitasem gardul maroniu cu miros de ulei ars si teava galbena ce tinea loc de suport pentru un pachet de tigari de cele mai multe ori gol.

Am revazut locul…fara sa vreau, emotiile s-au instalat. De fapt, nu cred ca erau emotii, ci mai degraba o nostalgie seaca, parca fara fundament. Locul parea trist, desenat in colori sterse, lipsit de orice semnificatie. Rotile masinii vroiau parca sa vireze brusc la stanga. Ea stia ca acolo trebuie sa se odihneasca pret de cateva minute, in mirosul de ulei ars si la umbra nucului inverzit ce isi intindea crengile mult deasupra gardului ca un acoperis gigantic. Mi-am incordat mainile pe volan si am luptat cu tendinta ei:

- Nu, nu mai oprim aici! Tu nu mai ai nevoie de umbra, nu vezi ca suntem in mijlocul iernii?? Iar eu, eu nu mai am nevoie de acest loc… ii lipsesc unele parti, nu mai e acelasi.

Si n-am mai oprit. De fapt, nu cred ca voi mai opri vreodata, doar am incetinit… am incetinit, am privit si am simtit nostalgia unor clipe trecute, atat!

Tot n-am aflat cine sau ce da semnificatii puternice unor lucruri banale…

Top 10 pe 2010

Planuri, planuri, planuri… cine nu-si doreste un an mai bun, mai prosper si mai frumos decat precedentul? Cu totii, desigur!

Pana acum nu puneam mare pret pe trecerea dintr-un an in altul, insa pentru ca am avut un 2009 ingrozitor, vreau, incerc si sper din tot sufletul ca 2010 sa-mi aduca ALTCEVA. Si, ca sa ma asigur ca lucrurile vor merge ca pe roate acum, pun pe lista 10 dintre cele mai importante “chestii” pe care trebuie sa le urmez cu strictete.

Asadar, in 2010 trebuie:

1. Sa fiu mai atenta. M-am saturat sa-mi spuna toata lumea cat sunt de imprastiata. Zilele astea imi iau o agenda, ma concentrez mai mult si incerc sa nu mai uit lucrurile importante;

2. Sa fiu mai calma si mai nepasatoare. M-am saturat sa ma cert, sa ma enervez… anul asta voi fi calma;

3. Sa invat sa iubesc pe cine merita. Nici acum nu-mi vine sa cred ca oamenii pe care i-am alungat de langa mine sunt cei ce mi-au intins o mana de ajutor exact in clipele cele mai grele;

4. Sa nu mai fiu naiva. Promit sa nu mai am o asa mare incredere in oameni. De acum inainte o sa-mi iubesc mai mult pisica;

5. Sa ma distrez mai mult. Gata cu lenevitul in fata televizorului! Vreau sa ma distrez mai mult, vreau sa simt ca traiesc la intensitate maxima fiecare clipa a vietii.

6. Sa imi fac timp pentru citit. Am multe carti ce asteapta cuminti in biblioteca sa fie citite. Anul asta trebuie sa-mi fac timp pentru ele;

7. Sa stau o saptamana intreaga la mare. Da, in 2009 n-am vazut marea. Anul asta vreau sa-mi petrec o saptamana intreaga tolanita pe nisip, la soare langa multe cutii cu bere;

8. Mai vreau cateva zile la Golomos. Ca tot veni vorba de vacanta, cel putin un week-end trebuie sa mi-l petrec la cabana dintre munti, acolo unde nu exista curent electric si nici semnal la telefon... relaxare totala!

9. Sa ma fac bruneta. Dap, poate o sa regret, poate nu, nu stiu, cert e ca mi s-a pus pata: anul asta schimbare radicala de look;

10. Sa uit definitiv anul 2009. De fapt, asta cred ca este cea mai importanta “chestie”. Nu-i asa ca dupa 2008 a venit direct 2010? Anul 2009 va fi inlaturat definitiv din mintea mea, dar si din calendar.

Simona, Andreea??? Fetelor, voi ce planuri aveti pe noul an? Astept cate un Top 10 si din partea voastra.