Viata fara sentimente

Astazi am avut o revelatie. Bine, cred ca ma mai gandisem eu la aspectul asta, insa astazi i-am dat importanta ce i se cuvine. Cum ar fi viata fara sentimente? Ei bine, ar fi... PERFECTA! Da, da! Am stat, am analizat, am facut brainstorming cu colega mea si am ajuns la marea concluzie: viata ar fi perfecta fara sentimete!

Sa ne imaginam ca nu mai exista dorul. Sa nu ne mai fie dor. Minunat: nu-mi mai e dor de nimeni si de nimic! Stiti ca exista sentimente de dor care provoaca dureri. Dureri psihice si fizice. Nu mai vreau sa existe dorul care doare. Asadar, sa eradicam dorul.

Iubirea... cred ca ar fi trebuit sa incep cu ea. Sentimentul de iubire este cel mai frumos dar si cel mai dureros dintre sentimente. “Iubirea este doar un vis fara de rost” - spunea Mihail Lermontov si tind sa ii dau dreptate intrutotul. Sau, mai pe intelesul tuturor, sa o citez pe prietena mea, o experta intr-ale zicalelor: "Iubirea e un kkt" - am incheiat citatul”. Da, da! Nu te contrazic aici pentru ca nu am cum. Daca dorul doare, iubirea are tendinta sa sfasie, sa omoare oamenii si sa distruga minti. Asadar, sa eradicam si iubirea.

Dragostea. Eh, nu departe de iubire, dar ceva mai bland, este sentimentul de dragoste. N-as suferi nici daca ar disparea si el. “Dragostea poate fi minunata, dar de asemenea poate fi foarte destructiva. Ea poate face oamenii sa minta, sa insele sau chiar sa omoare” - Dave Barry. Ce-mi place cand descopar oameni care gandesc la fel ca mine... Deci ce nevoie avem de dragoste cand ea ne poate face sa mintim, sa inselam sau sa ne omoram? Cred ca toata lumea este de acord: sa eradicam si dragostea.

La polul opus dragostei, este ura. Ura, un sentiment cel putin ciudat, caci nu stiu daca din el a izvorat dragostea sau din dragoste a izvorat ura. Situate la poluri opuse, aceste doua sentimente pot avea aceleasi efecte asupra unei biete fiinte umane ce se lasa coplesita de una dintre ele. Nu mai dau citate celebre, acum vreau s-o citez din nou pe prietena mea: “il urasc si il urasc atat si atat si atat si atat si atat si atat si atat si atat si atat si atat de mult”. Asadar, sa eradicam dragostea, iubirea si dorul!!!

Mai sunt cateva exemple de sentimente fara de care as putea trai bine-mersi, chiar mai bine decat acum, insa cele de mai sus sunt primordiale.

Stiu ca doar ma amagesc singura... viata s-ar transforma in ceva mult prea frumos daca n-ar mai fi sentimentele, insa perfectiune nu exista. Asadar, sa ne multumim cu suferinta, drama, ura, iubirea si alte stari (minunate) pe care am fost inzestrati sa le traim. Bine ca ne ramane imaginatia. Eu inca imi mai imaginez cum ar fi viata fara sentimente...

Daca v-a placut ce ati citit pana acum, va invit sa va delectati si cu o alta viziune asupra acestui subiect.

Amintiri...

Un vant cald de inceput de vara adia printre frunzele proaspete ale nucului batran din curte de la bunica. Mama imi intinsese acolo o patura colorata si imi spusese sa astept cuminte surprizele ce mi se pregateau. Era sfarsitul lunii mai, o zi speciala pentru mine, o zi in care urma sa primesc multe, multe cadouri... era ziua mea!

Stateam cuminte. Trebuia sa fiu cuminte, mai ales acum. Ii cerusem mamei cu ceva timp un urma sa imi cumpere cea mai frumoasa papusa din lume. O vazusem intr-o vitrina colorata si chiar era cea mai frumoasa din lume. Am asteptat sa primesc ceea ce imi doream si mi s-a spus ca o voi primi de ziua mea daca voi fi cuminte. Intinsa pe patura de sub nuc, incercam sa imi amintesc daca am fost sau nu cuminte, asa cum imi ceruse mama. Imi placea sa cred ca am fost. Si sigur am fost.

Imediat, rabdarea mea a fost rasplatita. Alaturi de mine s-au asezat mama, tata si bunica. Mama imi ofera un tort frumos decorat pe care se inaltau mandre cinci lumanari, tata avea in brate o cutie mare, frumos impachetata si un suras complice pe fata (stiam amandoi ce este in cutie), iar bunica ma privea cu cei mai calzi ochi din lume (nici nu puteam sa ii cer mai mult decat dragostea pe care mi-o oferea neconditionat in fiecare clipa). Mi s-a cantat cel ma sincer si frumos “La multi ani”, apoi am fost invitata sa suflu in lumanari. Momentul in care am despachetat cadoul a fost minunat. Papusa pe care o tineam in brate mi se parea mult mai frumoasa decat cea din vitrina. Era la fel, numai ca aceasta era A MEA. Era a mea si era speciala. Era insufletita de dragostea celor mai speciale persoane din viata mea si de emotia puternica pe care o emanam eu. M-am uitat in ochii ei verzi si am stiut ca din acel moment vom fi cele mai bune prietene.

Au trecut douazeci de ani de atunci, douazeci si unu mai exact. Insa imi amintesc fiecare clipa. De fapt, ochii verzi ai papusii mele pe care am descoperit-o din intamplare intr-un dulap al amintirilor, m-au facut sa retraiesc acel moment la o intensitate maxima. Nu inteleg nici acum cum de nu am uitat niciun amanunt, nicio emotie, nimic. Pentru cateva clipe am avut din nou cinci ani. Pentru cateva clipe am fost din nou inocenta, fericita, emotionata, inconjurata de trei perechi de ochi blanzi si de multa dragoste. Mi-am uitat “cea mai buna prietena”, insa ea nu m-a uitat pe mine. Face si acum, ca si atunci minuni. Ma face sa zambesc, imi aminteste ca viata poate fi frumoasa cand sufletul meu este frumos, ma ajuta sa fiu din nou copil chiar daca doar pentru cateva clipe. Dar sunt niste clipe minunate.

Iincepand de atunci, “prietena mea” nu mai sta ascunsa in dulap, ci ma priveste dintr-un loc special. Un loc spre care imi indrept mereu atentia atunci cand imi pierd optimismul si tind sa devin trista. In ochii ei eu voi ramane mereu un copil. Si stiu ca trebuie sa fiu un copil fericit... si cuminte.



Vezi mai multe video din Muzica

My new baby

In sfarsit ne-am cunoscut. Dupa o foarte lunga asteptare, am reusit sa ne intalnim. A fost dragoste la prima vedere. El este ceea ce imi doream, este doar al meu, este mic dar puternic, este fidel si stiu ca ma iubeste, este incapator insa eu il vreau doar pentru mine, este... intr-un cuvant, este PERFECT!

… si fotogenic :) Iata:

Aseara am vazut un film…

Aseara eram obosita. Coplesita de caldura si de numarul enorm al nespalatilor din tramvaiul-minune care ma plimba in fiecare zi (de doua ori pe zi, chiar), am vrut, spre seara, sa iau aer si sa ma relaxez.

Desi nu-mi programaseam, am ajuns sa vad un film. In aer liber. O comedie. Sau nu, nu o comedie, o tragi-comedie. Personaje principale: doua (ma rog, trei cu mine – asta a fost un film in care m-am implicat trup si suflet… mai mult suflet, dar “bla”). Deci trei personaje: un el, o ea si-un spectator crispat.

Cei doi, el si ea, tineri si frumosi se afisaza pe ecranul minuscul inconjurati de lumina puternica a reflectoarelor si incep sa se agite (filmul era mai mult o mima, caci nu aveam sunet, ci doar o melodie pe fundal… de la kiss fm).

Actiunea: El da din maini, se agita, apoi iese din cadru. Ea, speriata, ridica mainile in semn de aparare apoi cade la podea. El revine in cadru si isi agita in continuare mainile facand semne disperate spre tanara cazuta la podea. Ea, intr-un moment de furie oarba se ridica si il infrunta. Vazandu-se infruntat, chipesul nostru tanar (el se crede cel mai chipes dintre chipesi - ma scuzati, trebuia sa spun asta) o smuceste pe frumoasa sa “mandra”, o calmeaza cu o imbratisare brusca si o invita afara din cadru. Se deschide o usa si se sting reflectoarele… actorii se retrag pentru un lung moment de reculegere afara din cadru.

Concluzia: Un soi de “Scene de casnicie” – serialul de comedie de pe Antena1, minute dina viata unor personaje ciudate, un film pe care nu l-am inteles, nu stiu daca a fost bataie in toata regula sau doar asa isi arata ei afectiunea, un scurt metraj tragi-comic pe care n-as mai vrea sa-l revad. Dar ce, e dupa mine??

Si pentru ca n-am avut camera la mine sa piratez evenimentul, va prezint mai jos un exemplu care “vorbeste” cel mai bine despre ceea ce am vazut eu aseara :) Enjoy!


Vezi mai multe video Haioase

my bad luck

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cica m-am nascut in ziua de Inviere, intr-o dimineata ploioasa de sfarsit de Mai. Se mai spune ca pe la ora 10.00, atunci cand luam eu primele guri de aer, a iesit si soarele, iar cerul s-a inseninat brusc.

Eh, asta imi povestea mama acum cativa ani si imi mai spunea si ca toata lumea din spital o felicita ca a nascut o fetita “frumoasa, cu gropita in barba, care va fi, cu siguranta, foarte norocoasa”. Ce ma mai bucuram cand o auzeam spunandu-mi toate lucrurile astea... Atunci o credeam, caci detineam naivitatea unui copil de12-13 ani. Acum, la cei aproape 26 nu mai cred o iota. Bine, stiu ca am o gropita in barba (de care nu sunt mandra deloc), insa partea aia cu norocul e doar un bullshit gogonat. Plus ca nici frumoasa nu ma cred...

Timp de 26 de ani am tot sperat ca va ajunge si la mine (norocul, ofc). Imi ziceam ca “asta nu a fost un an bun”, dar urmatorul cu siguranta va fi “my lucky one”. Si asa mai trecea inca unul si inca unul si inca unul si tot asa… pana am ajuns sa nu mai cred ca se va indrepta nimic. Pur si simplu sunt o persoana ghinionista. Ghinionista pe toate planurile si in toate modurile. Ghinionista in tot ce doresc, in tot ce intreprind, in tot ce imi propun, in tot ce vreau, in tot ce sper.

Am incercat sa-mi fac morocul cu mana mea. E o vorba parca, una care spune ca “norocul si-l face omul cu mana lui”. Si am incercat si varianta asta, zau! Am zis sa nu mai las lucrurile sa vina de la sine, ci sa incerc sa-mi schimb singura destinul. Intrezarisem eu un licar de lumina ce promitea sa-mi coloreze viata si sa-mi arate ce inseamna cu adevarat fericirea. Am dat totul la o parte si am urmat scanteia, care insa s-a stins brusc, lasandu-ma intr-un intuneric total, fara sprijinul pe care il indepartasem, fara instructiuni de resuscitare a unui creier bulversat si fara indicii care sa-mi arate drumul spre inapoi.

Dupa ce m-am obisnuit cat de cat cu intunericul acela ciudat, am incercat sa evit sa mai cred in luminite promitatoare si sa urmez calea mai simpla spre fericire, sa o caut in lucruri mai marunte. Asa m-am trezit plina de speranta in fata obtinerii unui lucru pe care mi-l doream cu ardoare inca de acum 5 ani. Cand totul parea ca se aranjeaza, mi s-a spus direct, fara ocolisuri: “Bai fato, baga-ti mintile in cap! N-ai sa obtii ceea ce vrei, nu vezi ca nu se poate? Viata e cam grea acum, nu ne permitem ce-ti doresti tu!”. Din nou, acelasi intuneric.

Apoi, purtata de valul opac, am ajuns in fata unor oameni pe care-i torturez cu indiferenta si nepasarea mea, oameni pe care ar trebui sa-i respect si sa-i ador, dar pe care nu fac altceva decat sa-i chinui. Stiu ca la un moment dat se vor satura si ma vor lasa si ei in acelasi intuneric terifiant. Stiu ca asa va fi pentru ca eu, “eu sunt o persoana ghinionista” (sau, mai bine zis, eu sunt o persoana SI MAI ghinionista)… ghimionista pe toate planurile.

Un Paste (ne)fericit!

Cu o zi inainte de cea mai mai mare sarbatoare a crestinilor mi s-a urat de catre toate cunostintele “Un Paste fericit!” si chiar am crezut ca asa o sa si fie. Gresit!

Dar sa incepem cu inceputul. Dupa ce renunt la obisnuita plecare la bunicii mei aflu ca nici prietenii care ma invitasera la ei nu mai raman acasa. Nervii si planurile date peste cap cer solutii disperate. Deci ce ramene de facut? Ma duc neinvitata la alti prieteni din Rosiorii de Vede. Cu tot curajul de care sunt in stare apelez la BUBU pe care o implor sa ma duca si sa ma aduca din vacanta mea, desi stiu ca este intr-o stare deplorabila.

O conduc grijuliu, nu o supar tot drumul, o laud cand porneste la a mia cheie, o felicit cand nu se opreste brusc si o mangai de cate ori pot. Ajung in siguranta in Rosiori, ma lovesc de niste fetze plictisite ce parca transmiteau “da voi ce naiba cautati aici?”, dau sa plec, ma lovesc de impotrivire, deci ramn… Proasta miscare.

A doua zi, Pastele. O zi frumoasa cu soare si aer placut. Imi spun ca nu mai are sens sa stresez lumea si dau sa plec. Mii de chei date la automat, mii de nervi, BUBU se impotriveste. Nu vrea sa porneasca si pace. Parca vroia sa-mi transmita ceva dar eu nu ma las. Stiu cum o pot forta: bujiile pe aragaz, le incing bine, le sterg frumos, le introduc fierbinti in orificii si reusesc sa o trezesc la viata.

Hotarata sa nu ratez aceasta zi frumoasa, in drum spre Bucuresti imi fac planuri de refacere a vacantei. Muzica buna, companie placuta, vreme superba… miros ciudat, un “trosc” asurzitor, o pedala de ambreiaj blocata, niste fum dens iese de sub capota. Frana! motorul se opreste singur. In fata, un semn ce indica ALEXANDRIA.

Chemam intariri, cineva trebuie sa ne tracteze de acolo. I really need to get to Bucharest! Gresit din nou! Intaririle noastre aveau planuri de gratar, la padure. Ne lasa de izbeliste in Alexandria nu inainte de a ne informa in ce directie e gara. Incerc sa ma calmez, nu-mi reuseste pe deplin, ajung la gara, pe usa principala, din fata scria “Intrarea pe la usa din fata”. Ma uit mai bine, sus scrie clar: Gara Alexandria. Deci sunt in fata garii… banuiesc. Ocolesc cladirea, trec pe langa alte trei usi, a patra e deschisa. Intru, cateva randuri de scaune de o parte si de alta a peretilor, o incapere de 5 metri patrati si doua ghisee. Unul inchis, iar in celalalt doarme o duduie blonda si tare sictirita. O trezesc si ii cer bilete pentru primul tren spre Bucuresti.

- Nu stiu domnisoara, eu sunt de Zimnicea.
- Nu doamna, suntem in Alexandria si eu vreau sa ajung la Bucuresti.
- Deci eu sunt de Zimnicea, ce nu intelegeti? Nu stiu ce tren ajunge la Bucuresti.
- Doamna, sa mai incercam o data: vreau sa ajung din aceasta gara, cu un tren, la Bucuresti. Cum fac asta?
- Nu stiu! Eu nu stiu, intrebati la colega.
- Doamna, biroul colegei este inchis! (vedea si ea asta, ca stateau fata in fata – tampita!).
- Atunci asteptati-o sa vina.
- Si cand vine?
- La 5 juma’
- Huh??? Pai e 12.00!!!.... (injuraturile nu le mai notam)

Ies nervoasa din gara, pe peron vad doi cetateni (romani get-beget) turmentati bine, dar imbracati in uniforme CFR.

- Nu va suparati, zic. Vreau sa ajung si eu la Bucuresti. Cu primul tren. Cand soseste in gara?
- Poate la Zimnicea domnisoara. (Deci astia s-au tacanit cu totii)
- Nu, nu, la Bucuresti. Bu-cu-resti.
- Domnisoara, da dumeavoastra nu sunteti din Romania? N-ati mai mers niciodata cu trenul?
- Asa ceva nu se poate. Explicati-mi ca nu inteleg. Cum dracu ajung din gara asta nenorocita la Bucuresti. Si nu, n-am mai mers cu trenul… pana acu 30 de minute am avut masina.
- Pai luati trenul asta de la peron pana in Rosiori si apoi spre Bucuresti. (trenul era de fapt o locomotiva cu un vagon). Este un tren pt angajati da poate va ia si pe voi.
- Poate?

Stupoare, draci si… injuraturi. Ce zi de Pasti, ce sa fim mai buni si mai intelegatori?? Nuuu. Am injurat tara asta, cu transportul ei si cu locuitorii ei pana am obosit. Racorita, m-am intors la cei doi romani autentici care stiu sa mearga cu trenul.

- Auziti, da Maxi-Taxi spre Bu-cu-resti, avem?
- Ha! Auzi la ea, Maxi-Taxi azi, in ziua de Pasti. Ha Ha Ha. N-avem azi.

Injur din nou si plec din gara. Apelam la ultima varianta, “suna niste prieteni” (altii decat cei plecati la gratar). Astfel aflu ca: unii au telefoanele inchise, altii sunt deja aburiti de alcool si gratare, altii fara benzina… in sfarsit vine salvarea. Andreea si sora ei isi vor intrerupe masa luata in familie pentru a veni sa ma adune de pe meleagurile frumoasei noastre patrii.

Punct de intalnire: intrarea in Alexandria, langa o mini-groapa de gunoi, in imediata vecinatate a soselei intens circulate. Cu o cutie de bere in mana, cu multi nervi la purtator, cu ceva mai putini prieteni si cu multa vointa ma asez pe un petic de iarba situat intre groapa de gunoi si sosea si astept masina ce va urma sa ma duca acasa. Dupa cateva ore de asteptare ajung spre inserat si acasa.

BUBU si-a dat duhul in ziua de Pasti si ma bucur sincer pentru ea. Stiu ca va ajunge in Rai, pentru ca daca mori in aceasta zi ti se iarta toate pacatele. Chiar si cel ca m-a lasat sa-mi petrec intreaga zi de Pasti la 100 de km de Bucuresti, langa o groapa de gunoi…

D-asta nu suportam sa ma spal pe cap cand eram mica

E jocul tau

Parcurg tiptil cu pasi marunti drumul spre inapoi si ma pierd incercand sa inteleg ce inseamna inainte. Adun in gand amintiri ce vin cu intrebari nedeslusite si imagini ravasite printre raze de soare si cladiri masive dintr-un oras prea plin, prea agitat.

In inertia vietii, ma las purtata pe valuri de iluzii si ma imbat cu mirosul sumbru de nou. Ma pierd in lumina palida a unei incaperi enorme si uit sa apas pe tasta de silent. Albastru. Atat recunosc: albastrul senin si literele negre impregnate in inima culorii.

Pe usa masiva din lemn ciocolatiu imi face in ciuda expresia “Va mai asteptam”. Prea tarziu. Acum chiar e prea tarziu sa numeri in gand clipele apuse si stranse in sertarul prafuit de vreme.

In jocul fulgilor impinsi de vantul puternic imi fac loc si eu. Imi trimit gandurile albe sa zburde alaturi de ei, ma prefac fericita si alerg fara directie. Cat de departe ma vei purta in jocul acesta perfect? Am rabdare… poate voi afla.

… sau poate doar parcurg drumul spre inainte incercand sa inteleg ce-a vrut sa insemne inapoi.

Eu si "adorabila" iarna

Nu se mai poate! Vreau sa fac incantatii, vreau sa fac o vraja, un blestem, ceva, orice: trebuie sa se termine mai repede cu iarna asta ce pare ca a inceput de o eternitate.

In cateva luni de sezon rece si alb si inghetat si friguros si insuportabil am invatat, de voie de nevoie, sa practic diverse sporturi de iarna. La ce ma refer? Iata:

1. Patinaj artistic pe trotuar: Ok, am fost la patinoar, am invatat sa patinez cu un instructor profesionist si bine am facut. Ieri dimineata, desi inarmata cu bocancii pe care i-am purtat mai mult decat mi-as fi dorit, am pasit somnoroasa pe trotuar. M-am trezit instantaneu cand mi-am dat seama ca desi paseam inainte, picioarele mele o luau lateral. Gata cu tinutul mainilor in buzunare, acum le foloseam pe post de aripi pentru mentinerea pozitiei in plan vertical, gata cu mersul relaxat, acum imi incordam toti muschii pentru a-mi mentine directia si marea bucurie venea din partea gecii bufante: daca e sa cad, macar sa-mi mai amortizeze socul. N-am cazut, dar nici mult nu mai aveam. Multumesc Mars Romania, multumesc doamnei instructor.

2. Lupte cu nametii: Acum am la picioare niste muschi de invidiat. Am mers atat de mult pe jos, prin troiene inalte cat un autoturism, pe alei nedeszapezite parca de ani de zile, pe stradute blocate de maldare de zapada, incat nici cel mai de soi fitness din cea mai de fitze sala din Bucuresti nu m-ar fi adus la asemenea rezultate. Multumesc ninsorii ca uite asa mai fac si eu miscare.

3. Slalom printre balti: Eh, iar daca zapada si inghetul nu erau suficiente, la noi iarna mai si ploua… torential!?! O ploaie, putina zapada topita = ingredientele potopului biblic. Balti, baltute, balticele, baltoaie, lacuri si rauri, toate se gasesc incepand din fata blocului si pana la orice destinatie as avea. Asadar, iarna asta mi-am dezvoltat si mobilitatea. Acum ma strecor cu foarte multa indemanare printre orice obstacole as intalni in cale. Multumesc primarilor, multumesc canalizarilor infundate.

Pentru ca mai sunt cateva sporturi recomandate pe o asemenea vreme pe care inca nu le-am experimentat - numaratul banilor si facutul copiilor, trebuie sa ma mobilizez caci vreau sa inchei cum se cuvine sezonul. Rapid, ca cica de maine vine primavara… la dracu! si eu iau banii abia in martie…

Pentru ca…

De ce eu, de ce mie, de ce asa… Urasc intrebarea asta si urasc faptul ca nu am intotdeauna pregatit un “pentru ca”. Nu am curajul sa abordez persoanele care detin “pentru ca”-ul meu si ma multumesc mereu sa raspund la marele DE CE prin banalul “poate”.

Asadar, de ce mi se intampla mie? Pentru ca mi-am dorit? Pentru ca am cautat? Pentru ca am indraznit? Pentru ca am incercat? Pentru ca am sperat? Neah, poate doar asa a fost sa fie!

De ce am acceptat minciuni? Pentru ca imi placea ce auzeam? Pentru ca eram mintita frumos? Pentru ca nu auzeam ce spuneai? Pentru ca am avut incredere? Neah, poate doar asa a fost sa fie.

De ce eu? Pentru ca eram in locul nepotrivit, la momentul nepotrivit? Pentru ca paream neajutorata? Pentru ca m-am nascut prea devreme sau prea tarziu? Pentru ca nu mai era altcineva prin preajma? Neah, poate doar asa a fost sa fie.

Deci: De ce eu? De ce mie? De ce asa? Simplu: pentru ca poate asa a fost sa fie!

Da. Deci am patinat!

M-am saturat de frig, de iarna si de zapada anul asta cum nu m-am saturat in ultimii 5 ani. Nu credeam sa mai descopar vreun farmec al iernii, caci in fiecare zi nu fac altceva decat sa-mi doresc sa vina cat mai repede primavara. Dar minunea s-a intamplat. Primesc o invitatie din partea ele.ro la patinoar. Gratuit, cu instructor personal… fetele s-au inghesuit sa se inscrie pe lista, eu m-am facut mica intr-un colt gandindu-ma ca nu o sa ma urc in veci pe niste lamele subtiri care aluneca pe gheata.

Deci refuz. In ultimul moment, o colega anunta ca nu mai poate ajunge, asa ca ramane un loc liber ce trebuie ocupat… de mine. Bine, merg dar nu patinez! Categoric nu!

Primirea la eveniment se face cu multa ciocolata Mars si diverse sortimente de ceai. Dragut si frumos. Patinoarul ala ma sperie in continuare… Nu trece mult timp si ma trezesc luata pe sus de doua dintre colegele mele: “Incalta-te acum cu patinele, trebuie sa incerci!”. Degeaba protestez, degeaba ma agit, degeaba. Nu stiu cum si cand dar ma trezesc pe gheata incaltata cu niste chestii de plastic ce au atasate pe talpa lamelele alea cretine de metal. Ma infig precum Kyri (pisica mea) cu ghearele in balustrada de lemn si incep sa urlu sa ma scoata cineva de acolo.

Instructoarea imi citeste crisparea pe fatza si ma abordeaza in cel mai "delicat" mod posibil: “Da drumul gardului si vino spe mine!” Ma intorc speriata: “Eu??” Tzipa din nou: “Hai, spre mine, acum!” Toata lumea se opreste si se uita spre noi. “Trebuie sa ma misc de aici, nu suport sa fiu in centrul atentiei!” Si cam atat mi-a trebuit: mi-am dat seama ca pot patina, mi-am dat seama ca imi si place sa fac asta. 2 ore am patinat incontinuu, am si cazut (foarte gratios) in aplauzele colegilor (cica asa se invata patinajul: cazand), iar restul a fost poveste… in concluzie, e foarte frumos la patinoar :)

P.S. Am un voucher pentru 7 intrari gratuite, patinele gratuit… abia astept sa merg din nou. ;) Pot lua pe oricine cu mine (tot gratuit)… doritori???

Un colt de strada

Viata are prostul obicei de a ne purta pe drumuri intortocheate si de a ne face sa dam valoare unor lucruri care, pana intr-un anumit moment, ni se pareau banale.

De fapt, n-am inteles exact cine da valoare lucrurilor: Viata sau noi? Noi sau persoanele care ne sunt alaturi in anumite momente? Si cand spun momente, ma refer la acele clipe cand esti fericit pana la cel mai mic detaliu, cand orice gest al tau degaja veselie, cand viata parca iti surade in fiecare secunda…

N-am mai trecut de ceva timp pe straduta aceea plina de gropi. Am crezut ca uitasem gardul maroniu cu miros de ulei ars si teava galbena ce tinea loc de suport pentru un pachet de tigari de cele mai multe ori gol.

Am revazut locul…fara sa vreau, emotiile s-au instalat. De fapt, nu cred ca erau emotii, ci mai degraba o nostalgie seaca, parca fara fundament. Locul parea trist, desenat in colori sterse, lipsit de orice semnificatie. Rotile masinii vroiau parca sa vireze brusc la stanga. Ea stia ca acolo trebuie sa se odihneasca pret de cateva minute, in mirosul de ulei ars si la umbra nucului inverzit ce isi intindea crengile mult deasupra gardului ca un acoperis gigantic. Mi-am incordat mainile pe volan si am luptat cu tendinta ei:

- Nu, nu mai oprim aici! Tu nu mai ai nevoie de umbra, nu vezi ca suntem in mijlocul iernii?? Iar eu, eu nu mai am nevoie de acest loc… ii lipsesc unele parti, nu mai e acelasi.

Si n-am mai oprit. De fapt, nu cred ca voi mai opri vreodata, doar am incetinit… am incetinit, am privit si am simtit nostalgia unor clipe trecute, atat!

Tot n-am aflat cine sau ce da semnificatii puternice unor lucruri banale…

Top 10 pe 2010

Planuri, planuri, planuri… cine nu-si doreste un an mai bun, mai prosper si mai frumos decat precedentul? Cu totii, desigur!

Pana acum nu puneam mare pret pe trecerea dintr-un an in altul, insa pentru ca am avut un 2009 ingrozitor, vreau, incerc si sper din tot sufletul ca 2010 sa-mi aduca ALTCEVA. Si, ca sa ma asigur ca lucrurile vor merge ca pe roate acum, pun pe lista 10 dintre cele mai importante “chestii” pe care trebuie sa le urmez cu strictete.

Asadar, in 2010 trebuie:

1. Sa fiu mai atenta. M-am saturat sa-mi spuna toata lumea cat sunt de imprastiata. Zilele astea imi iau o agenda, ma concentrez mai mult si incerc sa nu mai uit lucrurile importante;

2. Sa fiu mai calma si mai nepasatoare. M-am saturat sa ma cert, sa ma enervez… anul asta voi fi calma;

3. Sa invat sa iubesc pe cine merita. Nici acum nu-mi vine sa cred ca oamenii pe care i-am alungat de langa mine sunt cei ce mi-au intins o mana de ajutor exact in clipele cele mai grele;

4. Sa nu mai fiu naiva. Promit sa nu mai am o asa mare incredere in oameni. De acum inainte o sa-mi iubesc mai mult pisica;

5. Sa ma distrez mai mult. Gata cu lenevitul in fata televizorului! Vreau sa ma distrez mai mult, vreau sa simt ca traiesc la intensitate maxima fiecare clipa a vietii.

6. Sa imi fac timp pentru citit. Am multe carti ce asteapta cuminti in biblioteca sa fie citite. Anul asta trebuie sa-mi fac timp pentru ele;

7. Sa stau o saptamana intreaga la mare. Da, in 2009 n-am vazut marea. Anul asta vreau sa-mi petrec o saptamana intreaga tolanita pe nisip, la soare langa multe cutii cu bere;

8. Mai vreau cateva zile la Golomos. Ca tot veni vorba de vacanta, cel putin un week-end trebuie sa mi-l petrec la cabana dintre munti, acolo unde nu exista curent electric si nici semnal la telefon... relaxare totala!

9. Sa ma fac bruneta. Dap, poate o sa regret, poate nu, nu stiu, cert e ca mi s-a pus pata: anul asta schimbare radicala de look;

10. Sa uit definitiv anul 2009. De fapt, asta cred ca este cea mai importanta “chestie”. Nu-i asa ca dupa 2008 a venit direct 2010? Anul 2009 va fi inlaturat definitiv din mintea mea, dar si din calendar.

Simona, Andreea??? Fetelor, voi ce planuri aveti pe noul an? Astept cate un Top 10 si din partea voastra.

Mos Craciun nu e acasa

N-am scris nimic pana acum despre sarbatoarea ce tocmai a trecut pe langa noi pentru ca m-am umplut pana la saturatie de beteala, beculete, colinde, cumparaturi, mancare si dulciuri, dar mai ales de persoane vesele si fericite, care au uitat cu totul de marile probleme ale vietii pentru a se bucura din plin de Craciun.

N-am nimic cu aceasta zi, insa adevaratele traditii s-au pierdut pe drum, iar acum totul a devenit un soi de destrabalare in masa, o agitatie fara rost, un peisaj mult prea colorat, o nebunie dusa la extrem.

Dar acum vroiam sa vorbesc despre personajul principal al acestei euforii de moment, despre celebrul si batranul Mos Craciun (nu stiu de ce-l mai fac batran, caci am vazut cateva filme in care “mosul” arata ca scos din revistele de moda, asudat, bronzat si plinde muschi… eh). Dar sa nu pierdem esenta. El, mosul ala batran cu barba alba si burta proeminenta, MINTE. Zau ca minte! Mie mi-a promis ceva si nu s-a tinut de cuvant. Am trecut peste asta, nu e primul. Dar mai are cateva defecte. Nu face minuni. Nu stiu cine, el sau spiritul Craciunului ar trebui sa faca minuni, asa imi spunea mie bunica. Neadevarat! Minunea pe care o asteptam eu nu s-a petrecut.

Iar acum, dupa ce viscolul a trecut, dupa ce seara-minune e deja istorie, mosul asta nu s-a intors inca acasa. Ma gandesc ca el a plecat cu sania pregatita de iarna prin lume, iar acum l-a surprins caldura pe drum si sania nu mai are pe ce aluneca. Sau poate s-a oprit la vreun “birt” sa bea o dusca alaturi de sosiile lui mai tinere si mai musculoase, sa le mai explice cum sta treaba cu intratul pe horn. Ori… poate si-a gasit o consoarta, o craciunita tanara cu fusta rosie si scurta de o palma care sta cu el doar pentru bani. Pentru alte necesitati ala tinerei consoarte exista Rudolf.

Deci daca il vedeti pe mosul ala burtos, va rog eu mult sa-l trimiteti acasa. Vreau sa ma asigur ca va fi bine incuiat in camera lui calduroasa si nu va mai parasi domiciliul pana la anul, vreau sa ma asigur ca nu ma voi mai impiedica de el la orice colt de strada, ca nu-mi va mai strica noptile cu peliculele sale siropoase si ca nu ma va mai face sa-mi doresc minuni care n-or sa se intample niciodata.

Don’t do this at home

Aschia nu sare departe de trunchi.

Vroiam sa va povestesc prin ce situatii penibile mai trec eu din cand in cand, asa ca sa nu uit sa mai zambesc de maldarul de prostie ce zace in capsorul asta de-l tin pe umeri. Si amuzandu-ma de cele ce tocmai le pateam, mi-am amintit ca nu sunt singura penibila din familie. Mai am o mama. Si un tata, culmea.

Sa incepem cu mama:
Asta-vara se duce la tara, la bunica. Maia, femeie batrana, face colectie de diverse recipiente de plastic de la toate produsele cosmetice pe care i le ducem noi. Se pare ca avea nevoie de sticla de la detergentul de vase, nu stiu exact la ce ii folosea, insa trebuia sa scape de continut pentru a folosi sticla. Asadar, cauta prin rezerva ei de sticlute, gaseste una de sampon, varsa acolo continutul din sticla cu detergent de vase si pune “noua” sticla de sampon la loc de cinste, in “vitrina din odaie”.
Mama, dupa o zi de munca la camp, se hotaraste sa-si faca o baie cu vreo ora inainte de plecarea spre Bucuresti. Stia ca are sampon, deci l-a folosit cu incredere. Dupa baie, se plange bunicii ca samponul ala nu prea face spuma, ar trebui aruncat ca poate i-a expirat termenul de valabilitate. Reactia bunicii nu a intarziat sa apara: “Vai mama, cum sa-l arunci, ca ala nu e sampon, e detergentul de vase de mi l-ai adus tu anul trecut. Mi-a trebuit sticla!” Parul mamei arata foarte… cret si ciudat, la fel si fata ei nervoasa. Pana la Bucuresti a venit cu trenul si cu o palarie cumparata din targ pe cap. Deci nu folositi detergent de vase daca ramaneti fara sampon. Rezultatele sunt dezastruoase.

Acum tata:
Saracul, el barbat intre doua femei care isi insira prin toata baia diverse creme, sampoane, geluri si alte astfel de produse total inutile in conceptia lui. Cum spuneam, baia mea e plina de diverse sticlute, cu diverse continuturi. Iar tata, om incurcat de aceasta diversitate, in timp ce isi facea un dus revigorant aplica pe par un sampon cu miros de capsune. Si pentru ca mirosea atat de frumos si facea o asa de multa spuma, il foloseste si pentru corp. Iese din baie imprastiind o mireasma imbatatoare de capsune. Tresar din fotoliu si-l intreb nedumerita de cand a inceput sa-si faca bai aromate cu spumat de baie. Saracul… nu vreti sa stiti ce fata a facut, tot ce a putut spune a fost: care e samponul ca tre’ sa ma spal iar…

Si aschia:
Eu… eu pot multe si de cele mai multe ori pot sa ma fac de ras. De data asta am ras singura. Imi cumpar un set de produse cosmetice scumpe. Un gel de dus si o crema de corp. Aceeasi sticla, aceeasi culoare, singura diferenta este ca se desfac diferit. Stiti voi, seamana cu samponul si balsamul. Unul sta in picioare, celalalt in cap. Deci intru sub dus, las cateva secunde apa sa ma incalzeasca, intind mana, apuc una dintre minunatele sticlute, torn in palma continutul si il aplic prin miscari circulare pe fata. Miscarile mele circulare s-au blocat, caci mainile mele mi se lipisera de fata. Spuma ioc. Ma ce dracu de gel de dus e asta??? Citesc pe sticla: “Nourishing Moisture – Beauty Body Milk”!!! Grozav, acum sunt unsuroasa si lipiciasa… doamne cat de greu se curata crema de corp de pe pielea umeda… deci: Don’t do this at home.

Accepta ca sa poti uita!

Sunt momente in trecutul nostru care persista si continua sa existe si sa traiasca impreuna cu noi. Amintiri de care am vrea sa scapam cu orice chip nu ne dau pace si promit sa ne urmareasca mereu. Cateodata ne fac bine, dar de cele mai multe ori ne provoaca sa ramanem blocati intr-un trecut mult prea indepartat, intr-un timp ce nu va fi nicicand reversibil. Si atunci de ce nu uitam?

Uitarea ar fi antidotul perfect pentru a scapa de imaginile chinuitoare din trecut. Dar nu uitam ceea ce vrem. Paradoxal, desi memoria omului este selectiva, ea alege sa retina ceea ce noi ne dorim cel mai mult sa dispara si invers. Spun asta pentru ca, de cand ma stiu, mi s-a spus ca sunt o persoana imprastiata, ca intr-o buna zi o sa-mi pierd si capul (impreuna cu portofelul, cheile, banii, actele de la masina si altele). Deci pot sa uit. Sunt chiar buna la asta. Atunci de ce nu uit si ceea ce-mi propun sa uit?

Imi spunea cineva ca este important sa invat sa traiesc acceptand trecutul si ca orice efort de a-l face sa dispara este zadarnic. Zicea ca numai atunci cand voi invata sa il accept voi incepe, probabil sa-l si uit. Sau sa-l accept ca pe un trecut si atat. Naiba stie...

Pitzipoanca de Mall

Este deja un fapt dovedit: pitzipoancele si cocalarii ne-au inconjurat, ne domina, sunt la fiecare colt de strada, in spatele fiecarui calculator, in mijloacele de transport in comun sau in masini luxoase… Mai nou, invadeaza si cladirile de birouri, ne devin colegi sau colege, oameni pe care trebuie sa-i respectam, din principiu. Mai grav este ca principiul “respecta-ti colegii” se bate cap in cap cu principiul “evita pitzipoancele”.

Acum sa va spun cate ceva despre colega mea, Pitzipoanca de Mall. Si scriu cu litera mare pentru ca Ea este cineva, nu este o pitzi oarecare, ci este cea mai cea dintre toate cele.

Pitzipoanca mea are 1,90 m, poarta tocuri de 10 cm, merge cu bustul (adica tzatzele) impins bine in fatza, cu fesele (adica fundul) bine impinse in directia opusa, cu bratele falfaind delicat in jurul coapselor si defileaza asa (la propriu) prin birou, de la usa la geam, de la geam la usa de patru-cinci ori pe zi.

Eh, cu defilarea m-am obisnuit, incerc sa o ignor, incerc sa ma abtin sa o intreb de ce se chinuie sa mearga asa, problema cea mai grava apare cand deschide gura si da grai gandurilor ei blonde desi, paradoxal, este bruneta!

Astazi m-a amuzat teribil. Si pentru ca am ras pe saturate, am hotarat sa va amuz si pe voi! Iata o discutie intre “tipul din Berceni” (singurul baiat din biroul nostru) si Pitzipoanca de Mall:

tipul din Berceni: - … da ma, dar voi ajungeti imediat cu masinile persoanle, eu merg cu transportul in comun in fiecare zi, e normal sa intarzii!

Pitzipoanca de Mall: - Vai, da ce te vaiti asa, tu stii cata treaba am eu in fiecare zi?

tipul din Berceni: - Cata treaba?!?!

Pitzipoanca de Mall: - Pai dimineata vin la munca, apoi mai merg la facultate la doua-trei cursuri (hai fato… asa multe??si da, gagica e studenta la drept, evident!), apoi merg la sala (dap, asta e o treaba importanta), apoi merg in Mall (oki, acu m-ai dat pe spate! In fiecare zi???)

tipul din Berceni: - Da tu mergi in Mall in fiecare zi? Ce draq faci acolo?

Pitzipoanca de Mall: Shopping! (ofc, o pitzi nu e pitzi destul daca nu e si fudula)

tipul din Berceni, foarte calm si serios: Faci shopping in fiecare zi?!

Pitzipoanca de Mall: A, nu! Cateodata mai beau si o cafea (e, la draq! Asta e o treaba chiar foarte importanta, te intelegem!)

tipul din Berceni: Da’ in Mall sunt numai tarani, mie asa mi se pare.

Pitzipoanca de Mall: E na, eu merg mereu! (no comment!)

Si asa, in incheiere, Pitzi a mea ii sugera colegului din Berceni: - Hai sa schimbam draq locul asta de munca-ca o sa ajungem dobitoci, ni se atrofiaza “creierele”! Of, draga mea, nu stiu cat de atrofiat este creierul tau, dar cert este ca mie mi-e foarte frica pentru al meu – doar tre’ sa te suport in fiecare zi!

Everlasting love - cel putin pentru mine

Nu sunt o experta intr-ale criticii sau intr-ale concertelor. Recunosc, n-am fost pana acum la niciun concert, nu sunt o fana inraita a niciunui artist, adica nu intr-atat de inraita incat sa dau cateva milioane de lei pe un bilet pentru a asculta cateva zeci de minute de muzica.

Si pentru ca am aflat de concertul Sandrei, cel de ieri seara, am hotarat sa agit putin apele, sa fac o mica scena, sa ma plang la cine trebuie, poate – poate fac si eu rost de o invitatie… moca. Si am reusit! Vineri seara aveam doua invitatii pe birou, doua bilete la primul concert din viata mea, la Sandra!

Pe Sandra o ascult de cand ma stiu. Melodiile ei n-au lipsit niciodata din playlist-urile mele, fie ele pe casete audio, CD-uri, mp-3 sau direct in Winamp. Incantarea era cu atat mai mare cu cat nu am crezut niciodata ca voi ajunge atat de aproape de o vedeta de rangul ei, desi vremea in care ea atingea culmile succesului s-a stins de foarte mult timp.

Inarmata cu multa nerabdare, mi-am facut greu loc printre negriciosii de la intrare care iti vindeau bilete cu forta, am pasit entuziasmata in holul Salii Palatului, am dat 5 lei pe o sticla de Nestea de 0,5 l (evident, doar suntem in Romania), am primit un trandafir rosu de la o domnisoara draguta, am urcat sute de trepte in cautarea locului pe care-l detineam si am asteptat cuminte inceperea concertului.

In deschidere, Francesco Napoli, un italian energic si agitat a intretinut atmosfera prin cateva cantece reusite, dar mai ales prin deschiderea fata de public si fata de “femeile din Romania”. Dupa ce a coborat de pe scena, a sarutat o parte din “tinerele talente” din public, a preluat initiativa si a invitat apoi pe scena cele mai blonde fete din sala pe care le-a pus sa cante o data cu el. Concertul a luat brusc o intorsatura de circ, blondele noastre tremurau ca varga in lumina reflectoarelor si chiar au incercat sa cante cateva versuri in microfon, insa nu au reusit decat sa provoace hohote de ras isteric din partea miilor de spectatori din sala.

Cand aveam impresia ca Francesco nu mai vrea sa iasa de pe scena, cand concertul (sau circul) lui se lugea deja de peste 1 ora si jumatate, cand incepusem sa ma plictisesc, reuseste sa iasa din sala impins mai mult sau ma putin de public si toata lumea incepe sa aplaude in asteptarea Sandrei. Si spectatorii aplaudau, aplaudau… dar Sandra intarzia sa apara. In sfarsit si-a facut aparitia exact in momentul inceperii fluieraturilor si huiduielilor.

Prima melodie abordata, evident, Maria Magdalena! Publicul a inceput sa cante o data cu ea, cateva secunde n-am mai auzit melodia pentru ca incercam sa o privesc in detaliu si pentru ca eram socata de schimbarea ei. Din pacate, semnele batranetii lasa urme adanci pe fiecare dintre noi, vedete sau oameni normali, iar Sandra nu a ramas acum decat o umbra a ceea ce a fost in trecut. Imbatranita din toate punctele de vedere, imbracata cel putin ciudat pentru varsta pe care o are acum, a incercat sa se ridice la inaltimea asteptarilor publicului, insa acest lucru nu i-a reusit aproape deloc.
Dupa alte doua, trei melodii devenise evident faptul ca nu canta live, iar peste 40 de minute deja se pregatea sa se retraga.

Un concert nu prea reusit, o artista care clar nu mai poate fi ce a fost, aplauze, multumiri din partea ei, dezamagire din partea publicului… o seara placuta pentru mine, ca deh, primul concert la care am asistat, deci trebuie sa raman cu o amintire cat de cat placuta. Important este ca nu mi-am schimbat parerea despre Sandra, ii apreciez in continuare vocea si muzica, indiferent de anii ce au trecut peste chipul ei. Nu vreau sa o critic, nu vreau sa ma aflu printre cei ce ii cer sa se retraga, eu inca o indragesc si inca ascult cu placere muzica ei.

Cu bune si cu rele, Sandra – Everlasting love:

Stiam eu ca nu m-ai uitat!

Disparusei. Pur si simplu disparusei. Departe, foarte departe de orizontul meu. Chiar am crezut ca m-ai uitat definitv, ca ai uitat cat de important esti pentru mine. Credeam ca n-o sa ne mai vedem decat peste cateva luni…

Iar de cand ai disparut eu am intrat intr-o stare de amorteala teribila. Nimeni nu ma credea cand le spuneam ca este din cauza ta. Dar tu stii asta. Tu stii pentru ca ai fost mereu langa mine dinineata, m-ai trezit de atatea ori din somn cu mangaieri fierbinti si soapte doar de noi auzite. Acum imi pare rau ca te goneam cu atata brutalitate, regret ca nu te-am pretuit atunci cand ma copleseai cu atentia ta, dar e deja tarziu.

Tu ti-ai pierdut din forta, eu mi-am pierdut din voiosie. Insa astazi am zambit din nou. Dupa atata timp, am zambit din nou. Nu m-ai uitat! Stiam eu ca nu m-ai uitat!

Ultimele zile au lasat urme adanci pe geamul ce ne desparte, urme de lacrimi izvorate din ochii norilor intunecati. Probabil si ei sufereau ca si mine, tot dupa tine. Probabil ca vroiau sa simta si ei respiratia ta calda pe pleoape. Dar n-ai venit. Iar ei au plans. Eu doar am amortit.

Si urmele acelea, urmele lacrimilor au disparut ca prin farmec in clipa cand privirile noastre s-au intalnit. Ranile de pe geam si cele din sufletul meu s-au vindecat intr-o secunda. Exact in secunda in care am realizat ca nu m-ai uitat.

Iti multumesc ca ai fost din nou langa mine si ca m-ai dezmierdat cu razele tale calde. Promit sa te astept in fiecare zi cu aceeasi nerabdare si mai promit sa nu mai amortesc. Vreau sa fiu mereu pregatita pentru urmatoarea noastra intalnire.

“Can we ask the sun to shine forever?”

Am un virus!

Da, deci am un virus in calculator! Si ma enerveaza.

Stii tu ce e ala un virus? O chestie sacaietoare, mica, foarte mica, (mai mica decat o furnica :P) ce apare in sistemul tau si e gata sa ti-l dea peste cap. Asadar, oricati antivirusi ai instalat de-a lungul anilor in sistem, chestia asta mica vine si distruge tot.

E ciudat, zau! Un virus invizibil sa nenoroceasca un hard de cea mai buna calitate, protejat de un firewall impenetrabil (de fapt, nu e chiar impenetrabil, dar asa se credea a fi).

Deci micul virus vine prin fir. Ala de net. El e cam zapacit de felul lui, nu cauta un calculator anume, ci vine asa, “la nimereala” si hop! Nimereste in PC-ul tau cand nici nu te astepti.

Dupa cateva zile de tatonare a terenului, se instaleaza confortabil in windows si asteapta momentul oportum pentru inceperea actiunii de distrugere. De fapt, asteapta mai intai sa vada ce documente le consideri tu mai importante si mai vitale, pentru a incepe cu acelea, ca sa fie sigur ca te umple de nervi (= varianta umana a virusilor din IT).

Isi intinde tentaculele invizibile prin fiecare coltisor al hardului, se inmulteste singur (app: oare cum se inmultesc virusii astia? Fac sex si ei? Hmm… vom cerceta!) si nu se da batut pana nu castiga lupta cu intregul sistem.

Acum tu, persoana inteligenta, cauti solutii. Si le gasesti: ori schimbi antivirusul, ii dai o scanare “deep” si ii bagi in carantina pe nesuferitii virusi - varianta proasta ca tot iti raman in calculator si tot te vor mai stresa la un moment dat, sau instalezi un alt windows – varianta recomandata, caci asa stii cu siguranta ca i-ai nimicit.

Inca ma mai gandesc ce varianta sa adopt pentru a scapa de virusul meu. Imi recomanda cineva ceva? Poate un antivirus “performant” (macar cu 1% mai performant decat virusul)… nu de alta dar in scurt timp imi va distruge toate programele...